Sari la conținut

Ultimul rasarit…

„caci El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni” (Matei 5.45).

Parea o zi ca oricare alta pentru acest oras infloritor. O noua zi, un nou rasarit. Pacat ca multi dintre locuitorii zonei nici nu vedeau rasaritul, cel putin nu prea des, poate doar dupa lungile nopti de chef. Pentru ca romanii antici dispuneau de multe resurse si de inspiratie pe masura pentru a-si petrece timpul, cu precadere noptile, in voie buna si fapte rele. Si, in aceasta „buna traditie”, locuitorii Pompeiului si cei din Herculaneum (oraselul vecin, in care cei bogati se desfatau in vilele lor de vacanta) aveau, atat in viata privata, cat si in cea publica, obiceiuri pe care, din perspectiva crestina, nu le-am considera in niciun caz morale. Oras-port prosper, plin de „viata”, de evenimente si de atractii, Pompeiul se retrezea in ziua respectiva cu aceeasi larma si cu aceeasi apetenta pentru bucurii mai mult, mai putin sau deloc crestine.

 Soarele rasare, soarele apune si, chiar daca pompeienii mureau, multi dintre ei destul de tineri, din cauza parazitilor sau a intoxicatiei cu plumb (Pompeiul dispunea de apa curenta, dar asigurata prin intermediul unor tevi de plumb), acest lucru devenise o obisnuinta si nu mai era de temut. In orice caz, nu prea mult. Era un lucru cunoscut si acceptat, un gand care nu mai chinuia mintea si care lasa viata sa curga mai departe, netulburata de temeri si griji. Poate pentru cei saraci mai era loc si pentru astfel de framantari sau pentru unele similare, dar, pentru cei bogati, carora viata le oferea atat de multe surse de delectare, cum ar fi putut sa mai fie „loc” si pentru asa ceva? Iar daca s-ar fi ivit si pricini de ingrijorare, „alarmistii” puteau fi redusi la tacere, cu zambete si replici ironice. „’Sed ca imparateasa, nu sunt vaduva, si nu voi sti ce este tanguirea!’” (Apocalipsa 18.7). Si ce daca fantanile si izvoarele au secat de la inceputul lunii august? O fi o explicatie si pentru asta si nu credem ca situatia va persista. Problema se va rezolva de la sine sau cu ajutorul nostru. Si ce daca de cateva zile, din 20 august a.c.‚ 79, pamantul pare putin cam nelinistit? Semne de tulburare crescanda dadea inca din anul 63 d.Hr. si, totusi, orasele au inflorit in jurul muntelui – nu supravietuind, ci prosperand! De 16 ani nu s-a intamplat nimic! Ce s-ar putea intampla acestor orase? „Ce pietre si ce zidiri!” (Marcu 13.1), „cele mai frumoase locuri de pe lume”, spune Plinius cel Tanar. Asa frumusete de orase si atata bogatie nici zeii nu ar putea distruge (romanii nu erau crestini). Nu i-ar lasa inima sa strice ce am facut noi, ignorand orice avertizare. Si apoi, nu ei ne-au dat locurile acestea si resursele pentru a le construi? Si nu noi le intretinem si templele? Nu de noi se vor lega ei, nu in felul acesta si nu acum ne va veni pieirea. Cutremure au mai fost si vor mai fi, mai ales in zona aceasta, ca asa spun si parintii nostri. Nicio teama: „toate raman asa cum erau dela inceputul zidirii!” (2 Petru 3.4).

Dar nu toti locuitorii au stat linistiti: unii au inceput sa plece in sejururi neprogramate, preferand sa lase muntele cu comportament dubios cat mai in spate. Au ramas insa multi altii, pentru ca viata orasului trebuia sa mearga inainte; starea sau aparenta de normalitate trebuia intretinuta. 24 august 79. Trecusera patru zile deja si parca, da, ce rost ar fi avut sa plece, pentru ca, uite, nu s-a intamplat nimic zilele astea. A trecut si noaptea cu bine (de parca doar intunericul aduce nenorociri). Si au luat-o – unii la munca, altii s-au intors pe partea cealalta, altii la baia publica si altii prin lupanare. Si orele treceau si toate, da, parca chiar asa, ca la inceputul zidirii ramaneau. …Bubuitul muntelui si cutremurul puternic au incremenit de spaima mintile acestea care incercau cu tot dinadinsul sa se linisteasca. „Muntele nu mai avea rabdare” si poate nici Dumnezeu, cu aceste orase pline de lupanare.

Spaima a grabit migratia: 18.000 de oameni au plecat in graba din Pompei, lasand in urma „bagajele umane” – batrani, bolnavi, copii, femei insarcinate, sclavi (acestia nu le erau de folos in fuga, ci doar pentru paza averilor lasate in urma, pe care, oricum, nu le-au mai recuperat) – si pe cei care inca sperau ca raul care se apropie va trece si ei vor ramane teferi. Cei din Herculaneum, pentru ca nu au simtit pe pielea lor cenusa fierbinte, au ramas, in continuare, pe loc, cei mai multi dintre ei. Si asa au murit mii de oameni, fara ca zidurile pline de fala, sub care au cautat protectie, sa ii poata salva in vreun fel. Daca ar fi luat seama la avertizare! Pierzarea rareori vine brusc si fara sa se anunte!

O noua zi, un nou rasarit, pe care, poate, cei mai multi dintre noi nici nu l-au vazut. Pentru oamenii ocupati ai marilor orase, obositi de privitul pana noaptea tarziu la televizor, a privi – sau vedea macar din treacat – rasaritul nu mai este decat un vis, de implinit doar in vacante. Poate ca nu ma voi putea trezi sa privesc rasaritul, dar nimic nu ma impiedica sa ma bucur de lucrurile pe care noul rasarit mi le aduce in viata si sa ma asigur ca iau aminte la „semne”, astfel incat, indiferent de ce se va intampla, cu mine sau in preajma mea, acest rasarit, chiar daca va fi ultimul, pentru mine sa nu insemne Sfarsit.

 [youtube]3V_tDy4dMD8&feature=fvst[/youtube]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *