Uciderea in Numele Domnului – cauze si efecte, intrebari si raspunsuri

„Izbaveste pe cei tarati la moarte si scapa pe cei ce sunt aproape sa fie injunghiati. Daca zici: ‚Ah! N-am stiut!’… Crezi ca nu vede Cel ce cantareste inimile si Cel ce vegheaza asupra sufletului tau? Si nu va rasplati El fiecaruia dupa faptele lui?” (Proverbe 24.11-12)

Zilele trecute, o femeie penticostala a comis o crima abonimabila: si-a ucis propriul copil, justificand ca fapta a fost poruncita de Dumnezeu, iar actiunea sa a insemnat, de fapt, un act de ascultare neconditionata, oarba… Dupa citirea stirii si a unor comentarii, am notat cele de mai jos, incercand sa gasesc si sa ofer cateva raspunsuri, nu finale, celor care isi pun sau pun intrebari in legatura cu fapta mentionata, dar si replici celor care comenteaza, nu mereu cu stiinta sau bunavointa. Lectura mi-a dovedit, sau cel putin m-a facut sa ma gandesc, la faptul ca:

1. Lipsa de studiu riguros, intelegerea gresita a Cuvantului si raportarea incorecta la divinitate conduc la aparitia de fapte „mutante”.
A crezut femeia ca, astfel, se dovedeste o „fiica a lui Avraam”?
E adevarat ca Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam sa isi aduca fiul ca jertfa, dar intr-un alt context istoric. Porunca divina a fosta data intr-o vreme in care sacrificarea copiilor era ceva obisnuit, mai ales in Ur, cetatea din care iesise Avraam, si chiar Avraam, daca nu a pus porunca in discutie, era contaminat de acest mod de raportare la divinitate si ceremonii religioase, dupa cum era contaminat si de alde idei ale epocii (dobandirea de fii de la sclave). In plus, la acea vreme, porunca ii oferea lui Avraam posibilitatea de a vedea si intelege o alta Jertfa, a Fiului divin. Aceasta porunca a fost unica, intr-un context unic si era o testare a credinciosiei lui Avraam in respectivul context, precum si o lectie, nu afirmarea dorintei lui Dumnezeu de a primi, pur si simplu, ca orice alta divinitate pagana, o jertfa umana. Desi influenta popoarelor pagane se exercitase si asupra lui, cunostinta lui Avraam despre Dumnezeul caruia i se inchina, l-a facut totusi sa spere si sa creada ca Dumnezeu „va purta de grija” in privinta jertfei, ceea ce s-a si intamplat – jertfirea a fost oprita de Dumnezeu, care i-a pus la dispozitie lui Avraam un berbec, ceea ce L-a si impus ca o divinitate care nu accepta sacrificii umane. Ulterior, Dumnezeu a dat porunci clare cu privire la jertfe, ce este permis si ce nu. La cateva sute de ani dupa Avraam, Dumnezeu a spus clar „Sa nu ucizi” si, in mod expres, a interzis, prin Moise, sacrificiile umane. Sistemul ceremonial de la Templu includea jertfe, insa acestea se desfasurau conform prescriptiilor divine si erau doar o umbra a lucrarii mantuitoare realizate de Domnul Hristos.
Ma tem ca femeia a facut acest gest pentru a imbuna divinitatea, pentru a o determina sa actioneze, pentru a face un troc, ceva de genul – uite, eu sunt in stare sa fac un sacrificiu suprem pentru Tine, dar raspunde-mi si tu la rugaciune, salveaza-ma si Tu din situatia in care ma aflu (se mentioneaza, in presa, ca familia era in curs de evacuare din spatiul locativ ocupat in prezent, avea disponibilitati financiare reduse si un numar mare de copii). Dar, jertfele de la Templu nu aveau drept scop imbunarea lui Dumnezeu sau manifestarea spiritului de sacrificiu uman, nu reprezentau un mod de a-L convinge sau de a-I forta Mana, ci erau – sau ar fi trebuit sa fie – manifestarea credintei in ce face El, in Sacrificiul Lui. Jertfele dovedeau nu ce da omul sau ce este dispus sa dea, ci ceea ce crede el despre Domnul si Darul Sau.
Unii oameni religiosi vor extraordinar in vietile lor si, pentru a-si implini aceasta dorinta, se autoinseala, luand propriile ganduri si impresii ca descoperiri divine. Lipsa de studiu si de documentare reiese si din citarea pe care femeia a facut-o – acel verset („daca il iubesti pe Dumnezeu, iubeste-l pe aproapele tau si ofera-l jertfa”) este o inventie. Cum femeia nici nu avea viata sociala, decat in perimetrul casnic si cel adiacent, si era obisnuita sa vorbeasca mai mult cu ea si cu dumnezeul ei, oferindu-si, probabil, si raspunsuri ca de la el, este mult mai facil sa crezi ca iti vorbeste Dumnezeu, mai ales daca nu vrei sa accepti ca Dumnezeu mai si tace sau nu spune mereu ce am crede noi ca ne-ar spune. Femeia avea, probabil, convingerea ca oamenii credinciosi nu pot fi inselati spiritual, ca daca spui ca „esti cu Domnul”, atunci tot ce ti se intampla si faci este de la El, ca individul devine un fel de penel in mana Celui care scrie istoria vietii sale. NU! Dumnezeu ne-a dat un Cuvant scris, dupa care sa ne calauzim, ratiune care sa faciliteze intelegerea acestui Cuvant si capacitatea de a alege sau nu sa Il ascultam. Modul in care El ne calauzeste personal nu contrazice Cuvantul Sau si nici nu prejudiciaza aproapele. Credinta ca, daca avem o adeziune publica fata de un cult crestin, suntem mantuiti si nu mai cadem sub puterea pacatului, fie sub cea a ispitei, fie sub cea a mortii (ma refer la „moartea a doua”), ca plata a pacatului, precum si cea ca, daca am aderat la crestinism, „L-am invitat pe Domnul in inimile noastre”, atunci El este acolo si tot ce se intampla in forul nostru launtric vine de la El, este lucrarea Duhului, iar orice cenzura inseamna neascultare, stingerea Duhului – astfel de convingeri cred ca deschid calea pentru autosugestii fals divine sau chiar pentru sugestii din alte surse, dar nu de lumina!
Nu religia, de orice fel ar fi ea, innebuneste pe om, dupa cum remarcau unii comentatori online, ci modul in care fiinta umana se raporteaza la ea. Din pacate, unii oameni religiosi, de orice religie ar fi, mai ales daca nu sunt educati (nici macar in religia pe care o declara) si vor sa se evidentieze prin ceva, fata de oameni sau elementul supranatural din viata lor, comit fapte deviante si chiar abonimabile, pe de o parte (desi educatia nu este elementul forte, care scuteste oamenii de fapte grave comise in numele religiei). Pe de alta parte, toti oamenii, indiferent de religie, se confrunta cu problemele inerente acestei vieti, in toate planurile existentei si modul lor de a reactiona, chiar daca sunt sau doar se declara crestini, nu este mereu consecvent cu ceea ce cred sau afirma. Iar unii comit, in anumite situatii limita, fapte disperate, fie pentru a se detasa de o divinitate care i-a dezamagit, fie pentru a o imbuna sau pentru a-si dovedi loialitatea, fie pentru a o „motiva” la actiune, in sensul dorit de „petitionari”/”protestatari”.

2. Faptele deviante au substrat nu doar religios, chiar daca acesta este declarat ci, in multe cazuri, si de alta natura – medical si economico-social.
„Planurile se pun la cale prin sfat, fa razboiul cu chibzuinta” (Prov. 20.18), spune inteleptul Solomon. Daca o descoperire „divina” pare dubioasa, este indicat sa fie supusa si atentiei altor persoane, in care avem incredere si care fac parte sau nu din grupul cu care impartasim aceleasi convingeri. In mod cert, daca femeia ar fi descoperit ce are de gand sa faca vreunui membru al familiei sau al bisericii sale, ar fi fost oprita. Ea stia asta, de aceea a si actionat astfel, cand nicio persoana adulta nu era prin preajma, pentru a o opri. Daca femeia ar fi avut un grup bun de suport, oameni in care sa aiba incredere, cred ca, totusi, ar fi impartasit „descoperirea” aceasta… Sau poate ca nu, pentru ca de neinteles sunt caile omului… Dincolo de ce nu este de inteles in caile omului, este de inteles ceva in viata si simptomatologia lui. Si ce era evident, trebuia abordat si rezolvat. De cine? Pai de cine acum se grabeste sa se dezica sau sa condamne, poate.
Femeia avea multi copii, deci era slabita de nasterile numeroase si frecvente, dar si de lipsurile curente. Cu o hrana nu foarte hranitoare si nici cu alte suplimente necesare, coplesita de munca, femeia sigur a avut un declic psihic, pe un fond care i-a permis declicul, din punct de vedere religios, igienico-sanitar, psiho-social si financiar. O femeie, dupa nastere, poate avea depresie postpartum – unele se sinucid, de exemplu Madalina Manole. Dar pentru aceasta „super-mama”, nu stiu de unde mai lua organismul resursele necesare, mai ales ca nu avea dare de mana prea mare, pentru o alimentatie completa, diversificata, cat si pentru trofice. Dupa tabloul familial prezentat in presa si pe baza a ceea ce stiu despre convingerile si sustinerile unor penticostali, femeia credea ca datoria ei este sa aduca pe lume copii, ca planificarea familiala este un pacat, dupa cum, probabil, considera ca un bun crestin nu are probleme psihice, iar daca are probleme de acest tip, este ceva in neregula cu credinta lui si, in orice caz, ar trebui sa recurga nu la ajutor uman, adica la un medic specializat, ca asta inseamna necredinta, ci la Marele Medic, apel care se face, insa, in unele culte carismatice sau traditionale, culmea, tot printr-un intermediar uman, care coreleaza boala cu posesia demonica si, in consecinta, prin puterile care i-au fost date, recurge la exorcizare, ca metoda de „vindecare”. Nu stiu daca femeia a apelat la asa ceva, dar daca a stat atat de mult cu problemele pe care le avea, fara a recurge la ajutor specializat, probabil ca aceasta era atitudinea sa si convingerea ce o motiva. Nu critic religia ei, poate ca era o femeie simpla, care credea tot ce i se spunea si prea mult nu citea sau nu intelegea, iar ce intelegea, interpreta gresit (dovada si versetul citat, in fapt, inexistent). Insa cei care au mai multa stiinta si care aveau o oarecare influenta asupra ei, au fost oare de buna-credinta, cand au lasat sa curga fara numar aceste nasteri? Dincolo de acest caz izolat, cred ca ceea ce sustinem si prezentam ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu aduce roade in vietile noastre si ale celor din jur. A sustine natatalitatea fara frontiere, din punctul meu de vedere, inseamna sa faci un pacat, mai ales daca si atribui indemnul de proliferare nelimitata lui Dumnezeu. Daca sunt indemnuri la „inmultire” in Biblie, sunt lansate nu in conditiile unui pamant suprapopulat, nu pentru o singura femeie, saraca si deja bolnava. Da, aveau patriarhii cate mai multi fii, dar aveau si mai multe neveste, fie-mi cu iertare. Daca femeia aceasta avea atatia copii pana la doar 27 de ani (sapte nascuti si unul nenascut), avea toate sansele sa treaca de 20 de copii, pana la incetarea „randuielii femeilor”… Inainte de a ucide, femeia aceasta practic se sinucidea si, daca ne gandim si la calitatea vietii celorlalti copii, ramasi in viata, chiar si inainte de savarsirea cumplitei fapte, nu am avea de ce sa aprobam si promovam nasterea necurmata si neconditionata de „fii si fiice”! Femeia aceasta a ucis „in Numele Domnului”, dar nu cumva, mai inainte, au fost alte persoane a caror invatatura afecta viata „in Numele Domnului”? Deci, sa nu fim multi invatatori, dupa cum spune apostolul Iacov, iar daca suntem, sa fim atenti ce invatam, caci binele religios, pe care credem ca il facem, s-ar putea sa nu fie bine nici in acest plan si, in altele, sa fie un rau indubitabil. Ma intreb, de asemenea, nu a existat niciun semn de avertizare pentru afectiunea psihica a femeii? – Ca e clar ca are cel putin una. Cei ce stiau de simptomele, deloc de ignorat, ale tulburarilor psihice semnificative, de ce nu au actionat in niciun mod? Nu s-a gandit nimeni, din anturajul sau, ca, totusi, femeia aceasta are provocari foarte mari si raspunsurile sale psihice dovedesc ca, deja aceste provocari au determinat un crah mintal si emotional? Probabil ca fiecare se intreba, precum ucenicii la „cina cea de taina” – oare eu trebuie sa intervin? Chiar ma priveste pe mine acest caz?

3. Faptele unui membru al unui grup social afecteza negativ imaginea intregului grup si a celor cu principii similare. Infractiunile comise de un protestant pun sub indoiala onestitatea membrilor bisericilor protestante, probitatea lor spirituala si morala, solidaritatea, spiritul civic, dar si integritatea mintala, calitatea educatiei sau statutul lor social si chiar autenticitatea convertirii.
Comiterea unor fapte reprobabile moral si condamnabile penal, de catre un membru al unei comunitati protestante, implica un blam pentru toti protestantii, desi, statistic, cei care alcatuiesc lumea infractionala, in Romania, nu sunt protestanti. Nu cei care fac parte din aceste religii minoritare comit infractiuni, in general. Deci sa nu facem din aceste exceptii si din instabilitatea mintala, pasagera sau persistenta, a unor membri ai acestor culte, un prilej de defaimare, pentru ca, astfel, am cadea in duplicitate. Insa aceasta condamnare este „justificata” de faptul ca, in general, unii protestanti sustin public ca ei au aderat la principii morale mai curate (in timp ce „lumea” este dedata la pacate), iar comunitatea religioasa poarta de grija membrilor ei. Intrebarea care decurge firesc, dintr-o prezentare eronata si aroganta, este ca, daca acesti oameni sunt sfinti, de ce mai comit pacate, iar daca biserica le poarta de grija, unde era cand nelegiuirea cocea? Raspunsul disproportionat, din partea majoritatii, poate fi determinat si de ceea ce spunem si facem noi, de ceea ce transmitem, de cum dialogam – sau nu.
Unele comentarii asociaza cultele protestante cu lipsa de educatie sau cu un statut socio-economic deficitar – nu este asa. Situatia difera de la un cult la altul, de la o localitate la alta, de la o familie la alta, de la un individ la altul – nu se pot face generalizari. Protestantismul nu inseamna regres nici in istoria natiunilor (vezi istoria unor tari cu istoric protestant, precum Olanda si Germania) si nici in vietile indivizilor (in companii multinationale exista directori de religie protestanta).
Unii forumisti cred si sustin ca optiunea de a deveni membru al unei biserici protestante este dictata de motivatii mercantile. Aderarea la un cult protestant nu se face, in general, din interes, desi, in mod cert, exista si persoane ale caror optiuni, chiar in plan spiritual, au motivatii egoiste si meschine. Insa doresc sa cred ca aceasta este o exceptie si nu o regula, cu atat mai mult cu cat acea capatare de foloase materiale nemuncite, prin simpla aderare la un cult religios protestant, este o mistificare a activitatii acestora. Daca ar fi asa, mai ales in contextul actualei crize financiare si in conditiile in care lumea este plina de „oportunisti”, bisericile protestante ar fi pline, de fapt, ar exista cereri disperate pentru noi locasuri de inchinare. Aici, de asemenea, este duplicitate, pentru ca am auzit voci care, in acelasi timp, acuzau pe membrii bisericilor protestante ca urmaresc beneficii materiale, prin alegerea pe care au facut-o, iar, pe de alta parte, ii acuzau pe acestia ca sunt „fraieri”, pentru ca accepta sa dea bani la biserica, sub forma zecimilor si a darurilor. Deci, pana la urma, biserica este un loc unde primesti sau unde dai?

Randurile de mai sus le-am scris in incercarea de a oferi explicatii, dar si raspunsuri, pe care le-am considerat necesare pentru situatia prezentata, dar si pentru cei care au luat atitudine fata de cazul mentionat. Nu am inteles fapta femeii, dar consemnarile presei si comentariile aferente m-au constientizat ca un singur pacatos nimiceste mult bine, fapta unui membru al unui cult minoritar, atrage blamul pentru toate cultele minoritare. De asemenea, am realizat ca, desi raul nu poate fi explicat si scuzat, faptele rele au niste cauze care ar putea fi identificate, combatute si chiar eradicate, pentru a preveni repetarea lor. Si am mai inteles ca nu trebuie sa asteptam ca lucrurile sa se precipite nici in vietile noastre si nici in existentele celorlalti, ca sa avem apoi de ce sa ne cainam sau pentru ce sa judecam. Stim foarte bine sa distingem raul in vietile celor din jur, dar suntem orbi nu doar fata de plagile propriei vieti, cat, mai ales, fata de binele pe care putem sa il facem pentru a impiedica o cadere sau pentru a-l ridica pe cel cazut. Aceasta femeie a ucis, iar in alt cult protestant, in alta perioada, o alta s-a sinucis. Era o femeie deosebita, un om cum nu intalnesti prea des, si am fost foarte socata, indurerata si revoltata de moartea ei. Mi-am pus atunci multe intrebari, cu raspunsuri pe care tot eu mi le-am dat si care nu aveau de-a face neaparat cu „ce s-a intamplat cu adevarat”. Dar mi-am dat seama si atunci si acum ca, dincolo de responsabilitatea individuala exista si una comunitara, pe care bisericile evita sa si-o asume, unele din necunostinta, altele din comoditate si altele sau aceleasi, pur si simplu, din ipocrizie. A nega faptul ca membrii unei biserici pot avea probleme care ii depasesc, ca pot reactiona necorspunzator la provocarile din viata lor, ca pot fi ispititi si sa alunece foarte rau, ca pot avea si ei tulburari emotionale sau mintale, mai mult sau mai putin trecatoare – este un mod de a matura gunoiul sub pres. Oamenii aceia au nevoie de mai mult decat de o invatatura biblica (uneori gresita sau gresit adaptata), un zambet lung si fals amabil, o binecuvantare spoliata – „Mergi cu Domnul!” (caci eu nu vreau sa am de a face cu drumul tau!…) si o asigurare de rugaciune uitata – „Ma voi ruga pentru tine!” (ce mare lucru fac, in fapt nu o sa fac nici asa ceva, dar promisiunea asta ma scuteste de a actiona). Este nevoie de mai mult si, in primul rand, pentru acest lucru biserica are nevoie de intelepciune, onestitate si adevarata fraternitate.