Quo vadis – roman crestin?

„Ci cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun.” (1 Tes. 5:21)

O carte care este cunoscuta si prezentata in mediul crestin protestant ca fiind o carte „crestina” (de parca un obiect ar putea avea si marturisi un crez). Dincolo de utilizarea improprie a termenului, pentru obiecte, chiar daca alocarea termenului ar fi corecta, din acest punct de vedere, cu siguranta ar fi deplasata din perspectiva continutului cartii. Care, intr-adevar, face referiri la o religie numita crestinism, dar aceste referiri sunt doar un pretext pentru prezentarea si justificarea doctrinelor unei anumite biserici crestine. Insa, cei care cred ca religia crestina are de a-face cu Biblia si numai cu Biblia vor avea surprize deloc pozitive citind acest roman „crestin”.

In cartea mentionata, facem cunostinta cu un Petru fondator al crestinismului (nu Hristos), care, impreuna cu Pavel (intr-un parteneriat inexistent), cutreiera Roma (in care, in realitate, Petru nu a calcat niciodata). Acest Petru crede, in urma unei viziuni, ca orasul plin de pacate (descrise cu prea multa acuratete de autor) va deveni capitala a crestinismului, o gradina a Domnului, rasarita din – si udata cu – sangele martirilor. Henryk Sienkiewicz sugereaza ca sangele martirilor lui Nero a constituit samanta din care au rasarit noi crestini si care a transformat Roma in Cetatea Domnului. Insa autorul uita ca, din aceeasi cetate, au fost poruncite multe alte hecatombe, in care a curs tot sange de crestin!… A carui cetate a devenit Roma prin aceste ucideri, Henryk Sienkiewicz nu mentioneaza si, probabil, nici nu s-a gandit.

Inspirat de o legenda medievala, autorul spune un adevar, atunci cand evoca asa-zisa vedenie a lui Petru. In aceasta viziune, Domnul Hristos merge spre Roma si, la intrebarea apostolului – „Quo vadis, Domine?”, Isus ii raspunde ca merge la Roma, pentru a fi rastignit din nou. Da, Isus stia ca in aceasta cetate va exista in permanenta un Cezar, care isi va atribui prerogativele Sale si va persecuta pe cei care Il slujesc conform cuvintelor Sale. Stia ca, in aceasta cetate, va fi rastignit mereu, din nou si din nou, prin lepadarea Cuvantului Sau si prin persecutia slujitorilor Sai. Aici, autorul spune adevarul. Dar autorul ar fi putut foarte bine ca, in conformitate cu modul in care sunt prezentate lucrurile in carte, sa puna si alte cuvinte in gura Mantuitorului. Ar fi putut astfel sa afirme ca Domnul Isus a spus ca merge la Roma pentru a fi rastignit din nou de Petru, deoarece aceia care s-au declarat urmasii apostolului au comis crime mult mai numeroase si mai grave decat Nero si, totodata, Petru (cel din carte), primind din partea credinciosilor inchinarea care nu i se cuvine decat lui Dumnezeu, l-a rastignit pe Domnul Sau.

In ciuda numeroaselor limbi in care a fost tradusa si a milioanelor de exemplare in care a fost vanduta, cartea mi s-a parut cam „trasa de par”, cu tipare de personaje si de actiune destul de comune: baieti rai-rai, care sunt pedepsiti, in sfarsit (precum Nero); baieti rai, dar buni in fond (precum Petronius sau Vinicius); robul devotat, puternic in brate, bun la inima, dar mai slab de minte (omul-caine de paza, in persoana lui Ursus); intrigantul slugarnic, al carui chip moral a fost slutit de viata, dar va fi transfigurat prin sacrificiul aproapelui (Chilon); dragostea imblanzitoare, idila imposibila la inceput, dar posibila apoi, prin transformarea unuia dintre parteneri (convertirea lui Vinicius) si prietenul care se jertfeste (Petronius pentru Vinicius). Chiar si crestinii sunt prezentati ca fiind uneori buni, dar slabi, precum uriasul slujitor al Ligiei.

Cartea nu este niciun tratat de teologie si niciun compendiu de istorie, ci doar un roman de amor, cam exagerat dramatizat. Despre „fundalul istoric”, as spune ca este unul putin grosier si carnavalesc. Oricum, daca vreti sa cititi Quo vadis, luati-o nu ca pe o carte crestina sau un roman istoric, pentru ca nu prea este nici una, nici alta. Daca aveti intentia de a o citi, nu va asteptati la prea mult – prea multa informatie veridica, biblic sau istoric vorbind. Considerati cartea mai curand un roman de dragoste, scris de un autor catolic, pentru care crestinismul si, mai ales, prigoana crestinilor, ofera „sarea si piperul” care fac ca „siropul” sa para si mai dulce. Si, pentru ca, dupa o asemenea dulceata, in mod sigur, va va fi sete, indicat este sa aveti la indemana, cand cititi, si Sursa de Apa.