O fata de preot

„Purtati-va sarcinile unii altora si veti implini astfel legea lui Hristos.” (Gal. 6.2)

Dorothy Hare, personajul principal al romanului O fata de preot, de George Orwell, este fiica unui paroh. Asta spune si titlul. Ce nu spune insa titlul si poti afla doar citind cartea este ca aceasta fiica, asemeni multor altora de conditia ei, din Anglia acelor vremuri, se confrunta cu probleme si intrebari care afecteaza si vietile noastre astazi.

Dorothy este o fata cedincioasa si cat se poate de silitoare in „ale Domnului”. Implicandu-se activ in slujirea celor mai umili din oras, chiar daca acestia nu sunt si nici macar nu par interesati de religie, tanara se straduieste sa adune sub aripile Lui turma pe care tatal sau a nesocotit-o si a risipit-o. In acelasi mod, Dorothy isi slujeste tatal care isi neglijeaza atributiile parentale, administrand prost si chiar rispind averea de care dispune, prin investitii perdante si neglijand datoriile presante ce tin de existenta cotidiana. Toate sarcinile le arunca asupra fiicei, atat cele care tin de intretinerea casei, cat si, in mare masura, cele legate de atributiile sale de paroh. Si toate aceste atributii, abuziv si egoist trasate de tata sunt mult prea plin de solicitudine preluate de fata, care, dupa cum am mai spus, pluseaza si cu altele, dintr-un mare devotament pentru comunitatea din care face parte si un spirit jertfitor de sine si iubitor de oameni augmentat.

Dar fata aceasta buna si credincioasa este lovita de o „intamplare” rea, in urma careia se confrunta cu lipsuri majore de adapost si de hrana, cu probleme si suferinte care vin chiar peste noapte si pe neanuntate si pe care, in „existenta anterioara”, desi precara, nu le banuise. Criza majora a vietii aduce modificari esentiale nu doar in viata eroinei, ci si in modul in care aceasta percepe existenta, producand mutatii majore in universul convingerilor si trairilor sale religioase. Certitudinile si sentimentele pioase se topesc, iar devotiunea anterioara este detronata de o cadere neanticipata. Cu aceasta lume interioara dezaxata, dar si cu o naivitate nativa, potentata de experienta anterioara de viata, Dorothy trebuie sa faca fata unor indivizi cu chipuri umane, dar lipsiti de umanitate, si chiar unor situatii a caror descriere bulverseaza si indigneaza cititorul, trezind impulsurile unor acte justitiare ce nu pot fi, insa, realizate.

In societatea actuala nu mai exista multi oameni precum Dorothy sau poate ca exista, stiuti doar de Dumnezeu, precum profetii din timpul lui Ilie. Acesti oameni zelosi, saritori, foarte muncitori si jertfitori de sine poate ca mai exista, totusi, in aceasta societate in care altruismul este in ruine. Ca si eroina cartii, sunt insa exploatati si inselati, fara recunostinta si recompense, in folosul unui fals bine colectiv, cum ar fi familia, biserica, orasul, tara. In fapt, Dorothy slujea unor persoane, precum tatal ei sau diferiti oameni din comunitate, care isi vedeau in continuare de vietile lor, sustinute sau macar partial binecuvantate de lucrarile acestei tinere ignorate si exploatate. Despre oamenii de acest tip, unii spun ca sunt „fraieri”, altii, fara a pune calificative ofensatoare, comenteaza: „Cine-i pune?” (desi lucrarile acestea le sunt si lor folositoare, dar, daca ar recunoaste, ar trebui macar sa multumeasca). Iar altii, precum „bunul” tata paroh, au doar pretentii si fac observatii, ignorand sa-si faca macar putin partea in lucrarile din care trag foloase, si cu atat mai putin sa recunoasca sau sa ofere o recompensa.

Aceasta fiica de preot este doar un prototip pentru alte asemenea din vremea sa – femei fara viata personala, cu abnegatie si daruire totala pentru famili si viata comunitara, dar si pentru orice alt „copil al lui Dumneazeu” – care se ofera prea mult, considerand ca duce viata spre slava Domnului si in folosul omului, fara sa inteleaga ca, uneori sau frecvent, primeaza folosul unui om egoist.

Cand citesti, apar in minte intrebari firesti: De ce a permis Dumnezeu ca acestei fiice zeloase si sarmana truditoare a ogorului Sau sa i se intample o atare nenorocire? Unde era El cand s-au intamplat aceste lucruri, ce par absurde si nedrepte? Unde este El cand un om, care ii slujeste, este omorat pe trecerea de pietoni? Raspunsurile generale si „corecte” sunt ca El era acolo si ca El stie ce este mai bine, dar cand tremuri de frig sau cand lesini de foame ori iti pierzi cunostinta sub izbitura unui bolid, nu cred ca aceste cuvinte mai sunt atat de simplu de rostit si cu atat mai putin de crezut.

Autorul surprinde, in cartea mentionata, ca oamenii aflati in situatii critice si degradante de viata cad in automatisme, renunta la ratiune si devin abulici. E o depersonalizare, aproape o coborare in vegetativ, care le anesteziaza sufletele si trupurile si ii ajuta sa se protejeze de trauma traita. Poate ca aici este Dumnezeu, in aceste resorturi de autoprotejare a mintii si trupului uman si nu in raspunsurile de salon sau de amvon, pentru care ratiunea in criza nu mai are resursele necesare sa le ofere.

Dupa problemele majore carora a trebuit sa le faca fata, Dorothy simte nevoia sa-si redefineasca viata si propria existenta, ca pe o nota in „orchestra eterna” (p. 350). Pentru ca, desi criza de neexplicat i-a anulat credinta in Dumnezeu, simte nevoia sa isi configureze lumea in care traieste ca pe una cu scop, cu sens, si viata pe pamant ca pe o „pregatire pentru ceva mult mai maret si mai durabil” (p. 350). Revenirea la viata normala si la preocuparile cotidiene ii ofera raspuns la framantari, chiar daca Dorothy nu constientizeaza imediat. Regasirea de sine, regasirea credintei si a lui Dumnezeu nu vin instantaneu, ci odata cu preluarea datoriilor obisnuite, care, chiar daca nu sunt apreciate si recompensate de om si sunt folosite egoist de cei din jur, sunt totusi sub ochiul si binecuvantarea celui care aproba ce este „folositor si acceptabil” (p. 353).

Dorothy poate fi oricine, tu sau eu, cu o devotiune extrema sau uitata, cu o gestionare defectuoasa a vietii si o daruire exagerata, cu evenimente imprevizibile si crize majore neanticipate. Ca si Dorothy, putem simti ca universul credintei noastre se clatina sau piere, ca rugaciunea nu mai poate fi inaltata sau ca raspunsul nu mai vine. Si, atunci, nu ne ramane decat sa revenim la ce stim ca este bine si sa mergem, lucrand, inainte. Daca esti intr-o situatie incerta sau dura, pune mana pe plug si mergi inainte, caci raspunsul lui Dumnezeu este deja cu tine. Si, oricum, „mai bine sa mergi pe vechile cai batatorite, decat sa te lasi purtat de valurile unei libertati care nu stii incotro te poate duce” (p. 300).