Mi-este bine! Cine vrea sa se bucure cu mine?

„Bucurati-va cu cei ce se bucura; plangeti cu cei ce plang.” (Rom.12:15)

De ce plangi, femeie? Este intrebarea pe care Domnul Hristos i-a pus-o Mariei inlacrimate, care Il cauta intr-un mormant gol. Isus nu a lasat-o sa planga si nici sa se framante in zadar. Si, ca oameni solidari, asa facem si noi azi.

Daca oamenii sunt bucurosi, nu intrebam care este motivul acestei bucurii, insa, daca plang, avem tendinta de a afla fie cauza durerii exteriorizate prin lacrimi, fie cu ce putem fi de folos pentru a estompa sau stopa durerea – sau si una si alta. Uneori din impura curiozitate, alteori din adevarata solidaritate sau, impus si simplu, pentru ca asa „cade bine”.

Dincolo de motivatii si de explicatii, aceasta este (sau cel putin a fost pana la un moment dat), starea de fapt: sarim in ajutorul celor ce plang (nu mereu si nu toata lumea), le mai oferim cate un umar, cate o batista, cate un sfat sau o consolare ori cate o impreuna-lacrimare. Ca si aceste dovezi de omenie sunt pe cale de disparitie si vor deveni curand subiect de scrieri care incep cu „A fost odata…”, asta e altceva. Dar inca mai vedem oameni milosi si impreuna simtitori azi, nu au fost inca transferati la Muzeul de curiozitatile naturii umane.

In schimb, oameni care sa se bucure cu cei ce se bucura, vad cu adevarat foarte rar. Probabil ca oamenilor le place sa planga, de aceea fie ca semenii lor plang, fie ca rad, ei se intristeaza si lacrimeaza. Este bine ca suntem empatici si saritori in durere, insa si cei care se bucura au nevoie de impreuna simtire. Cum e sa afli ca, in urma unui interviu, ai devenit angajata la o firma puternica, iar „prietena” ta, care e langa tine la aflarea vestii, in loc sa te felicite, sa-ti zambeasca, sa spuna si sa faca ceva „de bine”, incepe sa planga cu tremuraturi si cu suspine si nici nu mai vrea sa te priveasca, daramite sa iti vorbeasca? In niciun caz placut, dar ceea ce am relatat nu este ipotetic, ci foarte adevarat, i s-a intamplat unei prietene bune, in vremuri mai bune, cand inca tinerii inca erau chemati la interviuri si erau angajati „pe bune”. Nu are rost sa ofer lamuriri cu privire la cauza abundentelor lacrimi ale prietenei cu pricina, caci motivatiile acelei fete puteau fi intuite si de niste copii…

Poate ca suntem tentati sa spunem – nu, eu nu fac asa. Bineinteles ca nu faci asa, in mod aproape sigur faci altfel, dar este foarte posibil ca, in inima ta, sa fie cam tot asa ceva. Poate nu plangi, dar zambesti stramb sau ii pui piedica celui care are o bucurie, ca sa calce stramb –posibilitatile de manifestare pentru impreuna-simtire in bucurie sunt numeroase si deloc pioase, nu are rost sa fac o enumerare si o prezentare.

Astazi este 8 Martie, zi in care femeile se bucura de cadouri mai mari sau mai mici, opulente sau absente. O zi in care cunostintele, colegii, prietenii si rudele fac binecunoscutele si temutele schimburi de daruri, care sunt urmate de inventare, evaluare si incriminare. Fericitele sau nemultumitele destinatare de gen feminin, in loc sa se bucure impreuna, barfesc impreuna pe prietena cea mai buna, care a primit un dar mai mare, dar a dat unul mai mic sau nu a dat nimic. Iar prietena afla si, la anul care vine, nu va mai dori sa viziteze, sa ofere si sa primeasca vreun dar – nicio legatura si nimic de la nimeni. O zi care ar trebui sa fie una de bucurie, a trairilor curate, se transforma intr-una de animozitate.

Este bine ca, in aceasta zi, si nu doar in aceasta, sa invatam sa daruim si sa ne daruim, sa fim un motiv de bucurie si de sustinere in bucurie pentru cei de langa noi. Urarile de primavara insorita nu au niciun rost, daca noi nu le sustinem cu o traire neegoista. Este bine sa fim empatici cu cei aflati in durere, caci durerea nealinata se stinge greu, dar este foarte bine sa fim si cu cei care se bucura, caci bucuria neimpartasita se stinge repede.