Mergand dupa Dumnezeu, ca orbul Bartimeu

„Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, ii voi povatui pe carari nestiute de ei; voi preface intunericul in lumina inaintea lor, si locurile strambe, in locuri netede: iata ce voi face si nu-i voi parasi.” (Isa. 42:16)

„Au ajuns la Ierihon. Si pe cand iesea Isus din Ierihon cu ucenicii Sai si cu o mare multime de oameni, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cersetor orb, sedea jos langa drum si cerea de mila. El a auzit ca trece Isus din Nazaret si a inceput sa strige: ‚Isuse, Fiul lui David, ai mila de mine!’ Multi il certau sa taca; dar el si mai tare striga: ‚Fiul lui David, ai mila de mine!” (Marcu 10.46-48). Oamenii care, mai mult ca sigur il condamnau pe Bartimeu pentru ceea ce credeau a fi pacatul sau ori al parintilor sai, ca sursa a bolii (Ioan.9:2) si pentru dependenta fizica si financiara de altii, il condamnau si acum cand putea sa scape de aceste condamnari si de cauzele lor. Daca s-ar fi luat dupa cei din jur, Bartimeu ar fi ramas orb si la mila oamenilor. El a preferat sa fie la mila lui Dumnezeu o data, ca sa scape de mila oamenilor pentru totdeauna si, de aceea, decat sa mai ceara obedient, cu glas scazut, de la oameni, a preferat sa ceara cu glas tare de la Dumnezeu. Stia Bartimeu ce stia, caci modul in care semenii sai se stropseau la el dovedeste de cat respect si de cata amabilitate avea parte acel om, care, in mod cert, era considerat doar o entitate tolerata, care mananca o paine din mila-sila capatata si nemeritata. Mila oamenilor nu este ceva de dorit sa fie simtit, trait, poate ca si de aceea imparatul David a cerut sa cada mai curand in mainile lui Dumnezeu decat in mainile oamenilor, caci „indurarile Lui sunt nemarginite” (1 Cron. 21:1).

Dumnezeu insa nu s-a uitat la problemele cersetorului orb decat pentru a-l ajuta, nu l-a certat, nu l-a condamnat. „Caci El nici nu dispretuieste, nici nu uraste necazurile celui nenorocit si nu-Si ascunde fata de el, ci il asculta cand striga catre El.”(Ps. 22:24) In timp ce oamenii treceau mai departe, Isus s-a oprit, in timp ce semenii sai incercau sa il indeparteze de Mantuitor, pentru ca il considerau deranjant si scandalizator cu strigatele si revendicarile lui, Isus ii ofera o audienta: „Chemati-l!” (Marcu 10.49).

Cazul relatat in Scriptura si mentionat in acest articol este real, orbul Bartimeu a existat, a fost vindecat, dupa cum, in aceasta lume au trait si actionat si cei care l-au certat. Dar biografiile lor nu sunt singurele de acest fel: in alte vremuri si in alte existente, de multe ori cele scrise in Scripturi, chiar daca in variante modificate, s-au reeditat. Astfel, unii dintre noi am fost – sau suntem – fie oamenii care l-au mustrat pe Bartimeu, fie bietul orb cersetor ori poate ca am „jucat”, in aceasta viata,  „dublu rol”.

Daca avem in vedere pe cei ce strigau la cel ce Il striga pe Mantuitorul sau, oare nu am facut sau nu facem si noi ca ei? De cate ori nu consideram ca ceeea ce facem este de la Dumnezeu si, trecand pe langa oameni in nevoi sau in suferinta, persoane care striga catre El, nu mergem mai departe cu indiferenta sau incetinim pasul pentru a ne stropsi sau a dascali pe cel care are „tupeul” sa strige la Dumnezeu pentru a-l izbavi? Cine se crede acest om, ca sa fie izbavit de suferinta, in ciuda faptului ca traieste intr-o lume pacatoasa si el insusi a pacatuit? Adica, eu, care sunt mai bun si mai realizat decat el, nu am pretentii de acest fel si imi duc crucea cu nevointa, iar el nu vrea sa mai sufere defel – cat tupeu! Dumnezeu a venit in lume sa mantuiasca, dar nu sa aline sau sa indeparteze suferinta unui prapadit, care, dupa atatia ani, ar fi trebuit sa isi accepte conditia, sa se multumeasca cu ce a primit de la trecatorul simtit si nu sa incerce sfaramarea jugului pe care, nu-i asa, Dumnezeu i l-a harazit. Sa ceara un catel, pentru calauzit, ori un baston alb, ca sa nu se impiedice de el trecatorul grabit, sa solicite un ajutor in nevoie – ar mai fi de scuzat pentru strigat, dar ca sa ceara sa fie pe deplin vindecat, asta nu poate fi tolerat!

Pe acesti oameni parca ii vrem in continuare in peisajul vietii noastre ca oameni care sunt „la mana noastra” si fata de care ne putem arata superiori manifestandu-ne, uneori compatimitor, sa decidem noi in dreptul lor. Gandul ca cersetorul orb ar putea disparea ne sperie, pentru ca, daca dispare, nu doar ca ne contrazice ceea ce ce noi credem despre Dumnezeu si ne destabilizeaza ordinea pe care noi am dat-o lumii in forul nostru interior, insa ne fura si posibilitatea de a-L determina sa intervina in favoarea noastra cu o bucata de paine aruncata la o fiinta neinsemnata. Daca dispare cersetorul, meritele noastre, atat de usor castigate, vor fi anulate si va trebui sa fim si noi ca el, sa strigam ca niste nevrednici, pentru mila, catre Dumnezeu. Caci, in timp ce ne place sa ii tinem pe altii la mila noastra, noua nu ne place sa fim nici macar la mila lui Dumnezeu, cu privire la care nu stim sau nu vrem sa admitem ca, orice am fi si orice am face, nu o meritam si ca, pentru a fi izbaviti, din orice fel de incercare sau din starea de robie spirituala, nu putem sa fim decat daca „cersim”, cu glas tare, mila Lui. Nobilul, inteleptul si bogatul sunt, inaintea tronului divin, imbracati in zdrente de cersetor, nu au o valoare superioara in ochii Sai ori vreun drept mai mare la binecuvantarile Sale. Iar aceste binecuvantari ar trebuie sa le cersim, nu doar daca suntem in intuneric, ci si pentru a fi feriti de el, nu doar daca suntem la margine de drum, ci si pentru a nu fi aruncati de pe el, nu doar daca suntem la mila oamenilor, ci si pentru a nu ajunge la „mana” lor. Rugaciunea cu ardoare pentru ajutorul Lui nu trebuie sa fie facuta doar din groapa sau cand suntem sub apa, ci si atunci cand simtim pamantul sub picioare sau avem impresia ca putem merge pe valuri.

Iar daca incercam sa ne identificam cu cersetorul acoperit de colbul antic, oare nu realizam, unii dintre noi, ca, intr-un fel sau altul, noi, oamenii moderni, semanam foarte mult cu el si avem multe de invatat din cazul sau, pe care Cuvantul l-a imortalizat? De la cersetorul fara vedere, noi, oamenii invatati, digitalizati si cu autoritate sau in vid si avizi de putere, putem invata multe lectii…

Chiar daca suntem in situatii, din anumite puncte de vedere, inferioare altora, chiar daca simtim ca suntem departe de drum, in timp ce altii isi traiesc viata din plin, chiar daca ne confruntam cu incercari care par fara inceput si fara sfarsit, chiar daca oamenii din jur, care s-au obisnuit sa ni se creada stapani, doar pentru ca ei considera ca ne-au miluit in vreun fel, ne zic sa nu mai speram sau vor ei sa ne spuna ce avem de facut, sa strigam catre Dumnezeu, sa ne bizuim numai pe El si doar de El sa ascultam. Orbul Bartimeu nu vedea, dar Il cunostea mai bine pe Cel care trecea. De multe ori, cei ce cred ca vad, care se lauda cu alegerile, actiunile si realizarile lor, si vor sa fie indrumatori, sunt, inaintea Lui, orbi (Ioan 9.39-41). Asa ca, draga cititorule, daca te simti sau esti cuprins de bezna lipsurilor, a dependentelor sau de orice alta umbra care parca iti intuneca nu doar prezentul, ci si orice perspectiva, nu te poticni de parerile oamenilor, nu te increde in ce iti spun si nu te teme de ei: prinde-te de Dumnezeu ca orbul Bartimeu si nu iti va parea rau, caci, daca vei face astfel, vei vedea cum Lumina straluceste in intuneric si „intunericul n-a biruit-o” (Ioan 1:5). Daca auzi glasul Lui chemandu-te, nu zabovi, sari inaintea Lui si, in credinta, leapada haina de cersetor (Marcu 10.50), caci El te poate ajuta sa nu mai ai niciodata nevoie de ea.

In fiecare zi, si azi, Dumnezeu isi doreste fie chemat, asteapta sa fie oprit din drum de cel ce vrea sa fie ajutat. Daca nu suntem nepasatori la trecerea Lui pe langa noi, nici El nu va fi nepasator la apelul nostru, caci El intentioneaza sa ne cheme pe fiecare si sa ne intrebe „Ce vrei sa-ti fac?” (Marcu 10.51), preocupat de durerile si nevoile noaste. Chiar daca este vorba de probleme vechi, pentru care consideram ca nu mai putem obtine rezolvare, de suferinte pentru care nu mai credem in eliberare, sa venim cu ele la Dumnezeu in fiecare zi si, cine stie, daca nu acele poveri pe care le-am purtat ani la rand si cu care cei din jur s-au obisnuit poate mai mult decat noi, caci nu trag ei la jug, ar putea sa dipara „indata” (Marcu 10:52). Si, fie ca El ne va da ce ii cerem, atunci cand ii cerem, fie ca nu, important este sa nu abandonam sperantele, dar, mai ales, sa nu Il parasim, ci sa mergem pe drum dupa El (Marcu 10.52), caci, in acest fel, nici macar un orb cersetor nu se rataceste si nu flamanzeste.