Marea Britanie si marea invazie din 2014

„Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna.” (Mat. 11:28)

Criza din Algeria – un episod care de-acum devine istorie. Acum sunt „pe tapet” alte probleme internationale importante, precum cele ridicate de oficialitatile britanice si presa din Regat, referitoare la valul de imigranti romani si bulgari care ii vor invada in fatidicul, pentru ei, an 2014. Paradoxala aceasta teama de invadare la un popor cu un trecut invadator si teama de „afluxul sclavilor” la cei cu un istoric colonial si sclavagist demn de studiat, dar nu si de invidiat si cu atat mai putin de repetat. Poate se tem bietii oameni ca sclavii contemporani au, pentru munca lor, o plata, e adevarat insignifianta, dar nu mai duc Regatul in spate precum truditorii de pe vremuri, care lucrau pentru firimiturile de la masa stapanilor.

Criza din Algeria – un episod care de acum devine istorie, spuneam la inceputul acestui articol. O istorie plina de lectii de actualitate insa, care dovedeste ca romanii sunt dispusi nu doar sa munceasca pe teritoriul Marii si denigratoarei Britanii sau in companii britanice, pe sume neinsemnate, ci sa isi dea si viata (si cine poate evalua asta?!) pentru semenii lor de alta nationalitate.

Pe drumul care mergea catre Ierihon, in indepartata si zbuciumata istorie a Orientului antic, un dispretuit samaritean se apleca asupra semenului sau ranit de talhari, riscandu-si viata si fara sa il intrebe pe cel cazut nimic cu privire la nationalitate (putea fi chiar iudeul care il dispretuia) – iar gestul sau a fost apreciat de Mantuitorul si mediatizat peste veacuri prin Carte (Luca 10.30-37). In secolul XXI, intr-o zona la fel de fierbinte (din toate punctele de vedere), ca si cea evocata in parabola biblica, asupra unui semen de-al sau, s-a aplecat un dispretuit sud-european, fara sa se gandeasca la diferentele de nationalitate, desi cel pentru care se jertfea facea parte din poporul care il dispretuia si denigra. Pe 22 ianuarie 2013, presa din Romania preciza ca Unul dintre romanii ucisi de teroristi in Algeria putea scapa cu viata, dar a vrut sa isi ajute un coleg ranit, britanic, dupa cum reiese din articol. Iata ca romanii au mentionat acest lucru, dar oare nu au fost si britanici care sa stie? Si, daca stiau, publicau stirea cu aceeasi promptitudine pe care au dovedit-o in cazul stirilor negative ce implicau cetateni romani? Poate ca ar fi fost cazul de apreciere pentru un act de solidaritate care a costat viata celui care, atunci cand a decis sa isi ajute colegul ranit, si-a pus pe altarul dragostei pentru aproape propria viata si pe membrii familiei sale (o sotie si doi copii). Sau poate ca gestul angajatului roman ar trebui mentionat intr-unul din afisele campaniei realizate de „Gandul”, cotidianul care a decis sa raspunda creativ, subliniind atu-urile noastre si invitandu-i pe britanici sa ne viziteze, sa ne priveasca mai de aproape si, astfel, sa ne cunoasca si sa ne indrageasca! S-ar putea mentiona ca noi suntem gata sa le punem la dispozitie nu doar o canapea, ci si viata!

Dar demersul britanic, de rejectare a romanilor prezentati ca poveri pentru sistemul lor social si medical, nu este singular. Peste Ocean, in Canada (tara care face discriminare prin chiar formularele de aplicare pentru emigrare, in care esti intrebat daca nu ai probleme medicale), o romanca risca deportarea din cauza problemelor de sanatate ale fiicei sale (paralizie cerebrala). Numai ca, spre deosebire de confratii lor englezi, unii canadieni au sarit in ajutorul femeii, printre cei dornici sa ofere sprijin fiind si autoritatile federale ce doresc sa solicite si sa dovedeasca faptul ca suportul femeii pentru societatea canadiana este mult mai pretios decat ceeea ce societatea ii ofera ei sau familiei, mai ales ca exista dovezi ca boala fiicei sale nu va progresa si nici pana acum nu a solicitat sistemul medical canadian. Poate ca si englezii ar trebui sa priveasca lucrurile astfel, sa se intrebe macar daca nu cumva plusurile certe aduse de imigranti depasesc minusurile ipotetice doar. Britanicii au mentionat ca se tem ca nu cumva tara lor sa fie invadata de romani, cum a fost de polonezi. In afara de faptul ca intre noi si ei nu exista legaturile istorice care sa permita acest lucru, presupund ca s-ar intampla asta, pe cine ar ajuta? In Boston, orasul in care sunt foarte multi polonezi, exista si localnici care se plang ca nu mai pot primi la munca putina o plata insemnata, dar consilierii orasului admit ca, fara imigranti, orasul „s-ar prabusi”, ar deveni ca una dintre acele multe fantome care le populeaza imaginarul si operele, cu deosebirea ca aceasta chiar le-ar afecta vietile – mai mult si in mod cert decat prezenta si munca asidua si prost platita a unui emigrant.

Dar asta nu se intampla doar intre natiuni, ci si intre indivizi si chiar intre om si Dumnezeu. Biblia mentioneaza exemplul unui bogat israelit, Nabal, care, desi beneficiase de protectie din partea trupelor lui David, refuza sa ii ofere acestuia vreo plata, considerand ca ajutorul acela i se cuvine si ca cel care i l-a dat nu este atat de important pentru a fi recopensat (1 Sam. 25.2-11). Si noi poate ca, fara sa ne dam seama, ne-am configurat in mintea noastra anumite grupuri de intrusi cu care nu vrem sa avem de-a face si cu care nu vrem sa impartim binecuvantarile noastre, dar care, in situatii inversate, poate ca ar fi gata, ca si romanul din Algeria, sa dea pentru noi nu doar sume, pe care noi am ezita sa le i le dam si ca plata, ci chiar, fara niciun merit din partea noastra si fara nicio rasplata, sa isi ofere viata. Poate ca noi, cei buni, care consideram ca, in general, suntem cei care dau prea mult, din perspectiva altora sau din cea a lui Dumnezeu, nu suntem nici pe departe atat de buni, mai ales prin comparatie cu cei care nu doar ca ne-ar da din ce au, dar s-ar da pe ei insisi pentru noi.

Pe un tensionat Pamant, Dumnezeu se pleaca asupra fiecarui om cazut, fara sa il intrebe de rasa, sex, religie, stare sociala sau nationalitate, luand in considerare doar nevoia celui suferind. Dar, ca si acum 2000 de ani cand a fost in trup pe Pamant, acest Om, desi Carmuitor, este considerat de noi un slujitor fara plata, este respins mereu si denigrat de omul nemultumitor. De cate ori am mentionat ca ne-a salvat si, prin comparatie, de cate ori am spus ca am fost in necaz si El nu a intervenit pentru a ne feri sau a ne izbavi, cel putin nu asa cum noi i-am cerut-o sau ne-am dorit? Ca si in antica Palestina, El este dispretuit si parasit, dat la o parte de omul care nu vrea invazia acestui Om umil in viata sa, decat pentru a-l ajuta. El trebuie sa stea la periferia existentei, ca un imigrant in suburbii, dar sa intervina mereu oportun pentru a ne sluji, chiar sa ofere totul fara sa primeasca nimic.

Diferim noi, ca indivizi, in raporturile noastre cu Dumnezeu, de britanicii pe care, plini de zel, ii criticam, asa cum fac si ei cu noi? NU! Ca si ei, care incearca sa ne tina departe fie prin denigrare, fie prin autodenigrare, si noi actionam astfel in relatiile noastre cu Dumnezeu: cand nu Il putem tine la distanta „cu raul”, actionam si noi precum Petru (minus onestitatea lui): „Doamne, pleaca de la mine, caci sunt un om pacatos.” (Luc. 5:8) Dar, la o astfel de campanie, Dumnezeu raspunde ca si cei de la „Gandul”, cat se poate de inventiv si de frumos. Prin campania „Gandul”, noi ii chemam pe britanici fara bani si plata si spunem ca le oferim canapeaua. Prin Cartea Sa, El ne cheama sa ii vizitam Imparatia si sa gasim Odihna, dar nu pe o canapea, ci in dragostea manifestata prin Jertfa Sa. Dumnezeu ne ofera Viata – si aceasta Oferta nu asteapta decat sa fie acceptata.