Mantuirea lui Winnetou

„Pentru ca nu cei ce aud Legea sunt neprihaniti inaintea lui Dumnezeu, ci cei ce implinesc Legea aceasta vor fi socotiti neprihaniti. Cand Neamurile, macar ca n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, isi sunt singuri lege; si ei dovedesc ca lucrarea Legii este scrisa in inimile lor; fiindca despre lucrarea aceasta marturiseste cugetul lor si gandurile lor, care sau se invinovatesc sau se dezvinovatesc intre ele. Si faptul acesta se va vedea in ziua cand, dupa Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Romani 2.13-15)

 O carte pentru tineri adolescenti, dar pe care eu am reluat-o, dupa multi ani, acum, la maturitate. Si nu imi pare rau si nu imi este rusine cu asta. Ba chiar pot si vreau sa afirm ca aceasta carte mi-a placut mult, prin natura nepoluata descrisa amanuntit, prin intriga captivanta, prin axiomele presarate in naratiune, prin modul in care anumite valori, crestine, sunt evidentiate discret si transmise, fara a se recurge la dogme. Dar, cel mai mult, m-a incantat verticalitatea morala a unor eroi, cu precadere a „salbaticului” si „paganului” Winnetou si modul in care cei doi prieteni, atat de diferiti, sunt, in omul dinauntru, atat de asemanatori.

Mi-a placut mult aceasta prietenie jertfitoare de sine, modul in care Old Shatterhand pune deasupra legilor salbaticiei alte legi, divine, si felul in care, prin alegerile si viata sa, westman-ul de origine germana reuseste sa schimbe opiniile si atitudinea indianului coplesit, dezamagit si revoltat de lacomia si de rautatea „omului alb”. Mi-a placut increderea si afectiunea frateasca dintre cei doi, ca dintre David si Ionatan, mi-a placut deschiderea celor doi catre schimbare si dispozitia de a-l intelege si de a ceda in favoarea celuilalt. Poate ca, in anumite aspecte, cartea este destul de dura, prin modul de realizare si punere in aplicare a justititiei de prerie, dar autorul ofera detalii generoase pentru intelegerea contextului si a culturii locale, astfel incat, chiar daca anumite fapte nu sunt scuzabile si nici nu sunt prezentate ca atare, sa fie totusi intelese, ca motivatie si, cumva, justificate. Eroii lui Karl May, westman-ii, dar si unele personaje indiene, sunt parca niste copii mari, oameni care par rai si duri, dar, in fapt, sunt foarte morali si chiar buni.

Dintre toate personajele, statura morala a eroului principal, care da si numele cartii – Winnetou –  este coplesitoare. Ma fascineaza acest „bun indian”, care, in conformitate cu ce stie si crede, se straduieste sa faca intotdeauna bine si alegeri corecte. Desi cei doi eroi convin, la inceputul prieteniei lor si la solicitarea lui Winnetou, sa nu discute despre religie, apasul este atent la viata prietenului sau, pe care o studiaza si de care se lasa influentat. Inima razboinicului indian este deschisa la influentele divine, iar in momentul in care aude muzica crestina este fascinat pana acolo incat, pentru a mai auzi odata versurile si acordurile divine, dezvaluie secretul unei mine de metale pretioase, in ciuda faptului ca acest lucru contravenea convingerilor si sentimentelor pe care le nutrea in raport cu tendintele de imbogatire rapida a albilor. Cati dintre noi am face astfel de sacrificii pentru a auzi o melodie crestina? Pentru Winnetou, cantecul respectiv nu este doar o melodie frumoasa, dar o melodie oarecare, ci chiar expresia maretiei si dragostei divine. El doreste sa o auda asa cum a reverbat prima data, din munti si, pe cand acordurile inca rasuna, indianul coplesit se retrage pentru cateva momente de meditatie, declarandu-i apoi, prietenului sau, intr-un moment de efuziune, ca Marele Manitu, dumnezeul pe care el il stia si in care credea, este bun si ca el il iubeste. Aceasta declaratie genereaza o mica discutie despre religie, despre Dumnezeu si oameni si, mai ales, despre Imparatia cerurilor. Fara a cunoaste efectul cuvintelor sale, Old Shaterhand isi spune cuvantul prilejuit de deschiderea lui Winnetou, dar nu il constrange sa ia o decizie sau sa faca afirmatii categorice. Old Shatterhand lasa ca viata sa sa predice si cuvantul sa lucreze, fara a scormoni cu el si aceasta atitudine va avea efect: in mod nevazut, in inima indianului are loc intoarcerea la crestinism, ultima sa alegere, inainte de moarte, fiind aceea de a mai auzi odata cantecul crestin care il impresionase.

Desi nu se fac afirmatii transante cu privire la convertirea lui Winnetou, cartea care poarta numele „bunului indian” poate fi privita si ca descriere a unei frumoase convertiri, iar dorinta autorului, declarat crestin, este admirabila prin intentia sa de a mantui.