Dragostea nu are culoare si nu face discriminare

„Daca zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, si uraste pe fratele sau, este un mincinos; caci, cine nu iubeste pe fratele sau, pe care-l vede, cum poate sa iubeasca pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Si aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu iubeste si pe fratele sau.” (1 Ioan 4.20-21)

„Noi suntem tigani, doamna. Si am invatat sa impartim cu altii ce ne prisoseste”, a spus indureratul tata al unei tinere de numai 23 de ani, ucisa de cel despre care victima credea ca nu i-ar face asa ceva (chiar daca spunea), pentru ca o iubea. Moartea Alexandrei Parsa a devenit insa sansa la viata a unor persoane care asteptau un transplant, prin hotararea parintilor care, oricat au fost de indurerati, au donat organele pe care trei persoane, cu suferinte implacabile, atat de mult – si uneori poate fara speranta – le-au asteptat. Ar fi putut sa spuna „Nu!”, asa cum spun atatia altii in tara aceasta, mai ales ca unele fete bisericesti pot obiecta fata de ingroparea ca persoane „incomplete”, insa ei au spus „DA!”. Ei nu au stat pe ganduri si au facut ce au invatat si considerau ca „trebuia”: au donat organele care, dat fiind ca moartea deja lovea, fetei ii „prisoseau”.

M-am nascut si am trait multi ani intr-un oras in care romii nu erau putini si nu de putine ori se remarcau prin fapte care nu placeau si nu era posibil sa placa. Astfel de experiente, dar si opinia majoritara, cu care esti „inoculat” inca din copilaria timpurie, cand afli ca, daca nu esti cuminte, „vin tiganii si te baga in sac”, parca te vaccineaza impotriva oricarei opinii pozitive in raport cu amintita etnie. Dar, oricat ai fi de imun, nu se poate sa nu te contamineze emotia in fata unor dovezi evidente de omenie. In fata unor actiuni care sfideaza demarcatiile pe care experienta personala si educatia le-au stabilit intre „rai” si „buni”, nu se poate sa nu iti pui semne de intrebare in raport cu vechile tale criterii de catalogare, mai ales cand rolurile par inversate, cand „albul” condamna la moarte sau macar trece nepasator ori justitiar mai departe, iar cel mai putin alb se pleaca, oricat ar fi el insusi de afectat, asupra celui cazut intre talharii bolii sau ai altor necazuri, precum pe vremuri „bunul samaritean” (Luc. 10.30-37). Cine nu tresare surprins cand citeste de o asemenea fapta, cine nu se emotioneaza pozitiv cand citeste ca o persoana, atat de lovita de „soarta” (mai are un copil rapus de cancer), se gandeste, in cele mai grele clipe ale vietii sale, la „altul”, care ii este „aproape”, ca si fiica sa aflata pe moarte? Un om care nu se lasa coplesit de propria pierdere si nu se agata egoist de existenta incheiata si de persoana de care este pe cale sa se desparta, ci se gandeste ca moartea cuiva poate si trebuie sa fie pentru altul VIATA, pierderea sa poate fi castig pentru altcineva. Intr-o lume in care am auzit destul de multi oameni spunanand ca le pare rau ca lumea va merge mai departe fara ei, de parca odata cu stingerea lor ar trebui sa inceteze viata oricarui om si pamantul sa stea in loc, o fiinta umana vrea ca acolo unde s-a oprit viata cuiva drag, vietile altora sa prinda puterea de a merge mai departe. Costel Parsa, tatal Alexandrei, nu a daruit doar organe, ci a oferit si un exemplu de intampinare cu bunatate si demnitate a durerilor personale, un model de impreuna simtire si generozitate, o pilda care, pentru mine, cel putin, este cu adevarat motivatoare in a face bine, indiferent de ce ar veni peste mine. In plus, Costel Parsa a transmis ca dragostea de semeni nu are culoare si nu face discriminare, o lectie importanta pentru aceste vremuri in care, in ciuda tuturor declaratiilor si legilor „corecte”, binefacerea este afectata de segregare pe criterii rasiale.

Si nu este singurul rom care a transmis lectia aceasta, cel putin nu in viata mea. In anul 2000, in orasul de bastina, si in 2008, in Bucuresti, „s-a intamplat” sa mi se faca rau pe strada. Prima data, un medic incompetent, dupa ce m-a consultat la spital, m-a lasat sa plec acasa, fara sa imi spuna ce am (de fapt aproape nu a deschis gura) desi, dupa cum aflat ulterior, aveam tensiunea doar putin peste 7 si el chiar se mirase de asta! El a ramas cu mirarea, in timp ce eu plecam intr-o stare pentru care nu aveam nici o lamurire si nici lecuire si in care speram sa ajung totusi cu bine acasa. Numai ca nu a fost sa fie, pentru ca, la un moment dat, am simtit ca puterile mi se sfarsesc si eu ma prabusesc. M-am uitat in jur, ma uitam la oameni sperand sa imi vina cineva in ajutor, dar, desi vedeam pe fetele lor ca isi dau seama ca „nu e in regula” cu mine, nimeni nu intervenea. La un moment dat, au venit insa spre mine doi romi, doi „vlajgani”, ceea ce m-a facut sa ma tem, insa, cum alta solutie nu aveam, am raspuns la intrebarile lor: „Ce s-a intamplat? Mi-e rau? Am nevoie de ajutor?” Si oamenii s-au mobilizat, m-au sustinut, mi-au adus un scaun de la o firma de paza din apropiere, caci au inteles ca daca nu o fac voi cadea, au spus celor de acolo sa imi ofere apa, ceva care sa ma invioreze, si sa cheme pentru mine „Salvarea”. Lucrurile s-au terminat cu bine, dar nu am uitat ca, dintre toti cei care au trecut pe langa mine, nimeni nu a facut nimic, ci numai „samaritenii” aceia pe care, poate, i-as fi dispretuit si, in alte situatii, i-as fi ocolit!

Iar in 2008, in Bucuresti, am trait o experienta similara: era vara, caldura si oboseala m-au toropit si nu mai puteam sa ma mobilizez sa merg mai departe, asa ca m-am asezat „pe unde am apucat”, asteptand sa ma intremez si sperand ca acea stare de lipotimie va trece cu bine. Un „tigan” s-a apropiat si m-a intrebat daca imi este rau, de ce am nevoie si ce poate face pentru mine, ca sa ma ajute. Omul a marturisit ca are diabet si stie cum este sa iti fie rau si sa ai nevoie de ajutorul celor din jurul tau, ajutor care, de obicei, nu prea vine. Nici o alta persoana nu mi-a pus aceasta intrebare, desi, din cate mi s-a spus ulterior, de catre cei dragi pe care i-am chemat la telefon ca sa ma duca acasa, aratam destul de „rau”. Am primit o a doua lectie: dragostea nu are culoare si nu face discriminare.

Nu spun ca orice rom care se apropie de tine, cand esti neajutorat, este bine intentionat, iar ce s-a intamplat in vara, la aeroporul Otopeni, cu tanara japoneza care a avut incredere ca omul care ii sare in ajutor este bine intentionat, m-a alarmat si a fost de asemenea o lectie, despre cum e bine sa fii atent, prudent si chiar circumspect cu ajutorul acordat, indiferent insa de culoarea celui care il ofera: negru, galben sau alb.

Revenind la lectiile de bunatate si de dragoste care imparte, nu pot sa nu ma intreb: Oare as putea sa trec eu peste necazul meu, ca sa daruiesc si sa vad, in pierdere, prilejul de a darui lucrurile care imi prisosesc? Oare eu, „neprihanitul iudeu”, as fi facut acelasi lucru pentru „el”, pentru alt om si, mai ales, pentru „bunul rom”, pe care m-am obisnuit sa il ocolesc si invinuiesc? Oare eu voi fi printre cei care Il vor auzi, „in ziua aceea”, pe Dumnezeu, chemandu-ma la El, pentru ca oridecateori am facut ceva pentru diferitul si nevrednicul semen al meu, le-am facut de fapt pentru El (Mat. 25.34-36)?