Dincolo de bine si de rau…

„Tu sa te tii in totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tau.” (Deuteronom 18.13)

In zilele noastre poate fi o dovada de credulitate sa crezi in Dumnezeu ca Fiinta personala. Sa crezi ca aceasta Fiinta este interesata de omenire, in general si de mine, in special, poate fi interpretat ca egocentrism, dar si ca patologie mintala. Dar sa i te adresezi acestei Fiinte, mai mult, sa crezi ca Dumnezeul nevazut comunica si se face cunoscut, ca iti rapunde, asta te poate „ajuta” sa fii catalogat si incadrat, „fara probleme”, intr-o categorie sau alta de boli mintale.

Sa crezi intr-un Dumnezeu personal, iubitor, grijuliu si comunicativ, poate fi un semn de retard si/sau de psihopatie, dar se poate trata cu „fie la el acolo”. Dar sa consideri si sa sustii ca acest Dumnezeu nu e doar Creator, Datator si Mantuitor, respectiv Ingrijitor si Salvator al Creatiei Sale, ci si Judecator, asta poate deveni o amenintare, publica. Sa crezi ca „Bunul Dumnezeu” nu este „doar” o putere executiva, cu responsabilitati, dar fara drepturi, ci un Dumnezeu absolut, cu putere si legislativa si judiciara, inseamna nu doar sa fii „nebun” din cale-afara, ci si o reala periclitare a linistii individuale si publice, bine adormite si dospite in postmodernism. Sa declari existenta unui asemenea Dumnezeu „totalitarist”, sa sustii perenitatea unor legi si justetea lor, asta poate insemna, pentru fiinta umana contemporana, care considera ca binele si raul sunt relative, ca esti, din punct de vedere social, nu un simplu militant retrograd, ci un fundamentalist, cuvant care, in prezent, a capatat o semantica deloc pozitiva.

Psihologic – nebun, social – o amenintare, numai din perspectiva celor mentionate mai sus. Dar daca ai mai spune si ca Diavolul exista si este o persoana, ca la rau nu te poti raporta doar normativ si axiologic, ca lumea aceasta este un camp de lupta, ca Dumnezeu are in ea propria „armata”, Biserica – oare cum ar putea fi interpretate credinta intr-un rau personalizat si care ar fi atitudinea fata de acest „crestinism beligerant”?

Pozitiva, nu – si de aceea, poate, „bunul crestin”, chiar fara sa fie confruntat cu ofense sau lezari diverse, dar anticipandu-le in modul in care eu le-am prezentat mai sus sau chiar mai catastrofist, nu tine sa mai fie bun, cel putin nu atat de bun pe cat este – si doreste sa fim – acel Dumnezeu absolut. Dumnezeu nu a murit, dar s-ar putea sa Il „omoram”, prin intentia noastra de a trai si marturisi un alt fel de crestinism, unul care nu are de-face in mod real cu El, unul „echilibrat” si „adaptat”, unul nu exagerat de alb, un crestinism nici ofensiv, nici defensiv, unul caldut, dragut, cosmetizat si finut, un crestinism apolinic, „dincolo de bine si de rau”.