„Dragostea sa fie fara prefacatorie.” (Romani 12.9)
Pe forumul facultatii pe care am absolvit-o, mai intru, din cand in cand, pentru a afla informatii din viata universitara, chiar daca acestea nu mai sunt relevante pentru situatia actuala, decat rareori si in nu prea mare masura.
Intr-una din aceste preumblari, cu mai mult sau mai putin rost, am fost uimita de o banderola neagra, care „trona” chiar pe prima pagina a forumului si pe care era inscris un mesaj de rememorare: „S…, nu te vom uita niciodata!” Mesajul mi s-a parut un cliseu si destul de ipocrit, nu in mod voit.
Intr-un fel, da, colegii care au cunoscut-o pe S nu o vor uita, pentru ca acest organ al nostru, numit creier, are o capacitate uimitoare de stocare a informatiilor. Dar, in alt sens – acela de a se gandi la ea, de a o pastra in amintirea lor, in sufletul lor, ca pe ceva de nedespartit de propria viata – nu cred ca asa ceva se va intampla, ca promisiunea se va verifica, decat in cazul celor care chiar au tinut la persoana respectiva si au avut o relatie personala cu ea, una destul de stransa si de sincera. Ori ma indoiesc ca acei colegi care postau condoleante pe site (dintre care unii nici macar nu o cunoscusera, desi fusesera colegi de an!) nu o vor uita!
Am fost studenta la acea facultate si am pastrat legatura si cu alte persoane din generatii mai mici si atmosfera este, in general, aceeasi: multa competitivitate (nu neaparat in sens pozitiv), dorinta de a obtine cat mai bune rezultate, indiferent prin ce metode, spirit de jungla, colegialitate conjuncturala (daca trebuie sa faci impreuna o lucrare, faci parte din aceeasi grupa si esti prezent la acelasi curs/seminar), rareori prietenie, mai mult un spirit de gasca inchegat la fumat sau prin nu stiu ce club.
Una dintre absolvente mentiona, pe forum, ca fosta colega, acum „plecata dintre cei vii”, ii transformase petrecerea de absolvire intr-una de neuitat si ca au avut un timp „frumos” impreuna, cu acea ocazie. Si, mai apoi, ce s-a intamplat, nu stiu, dar, din ceea ce scria aceeasi persoana, cele doua nu au mai avut momente de partasie…
Dar acestea nu se intampla doar „in lume”, cum ne place noua a spune, ci si printre „frati” sau intre noi si „ceilalti”.. Cati dintre noi stim si suntem dornici sa impartasim (nu cu altii, la un „pahar de barfa”) durerea celui de langa noi? Nu cred ca prea multi… Poate ca, mai curand, am fi pregatiti sa replicam: „Nu stiu. Sunt eu pazitorul fratelui meu?” (Genesa 4.9).
Chiar daca pe acel loc de intrunire publica „De ce”-ul nu era exprimat, l-am regasit in mine si pe blogurile unora dintre cei care au aflat. Si acest „De ce” era cu atat mai „scormonitor”, cu cat era vorba de o fata tanara, de doar 22 de ani, care, in ciuda promisiunilor ce pareau sa se contureze in fata ei, fiind absolventa a doua facultati bune si masteranda la o universitate de prestigiu, a decis sa renunte la viata!… Faptul ca profesional si financiar nu avea inca ceva concret ar putea fi o explicatie – dar este acesta un motiv suficient? De fapt, exista „motiv suficient” pentru decizii de acest fel?
In general, fie ca avem principii crestine sau nu, reactiile imediate, la aflarea unei astfel de vesti, sunt acelea de teama, compatimire tardiva si intrebarea, fara un raspuns real, in cele mai multe cazuri – „De ce?” Suntem foarte curiosi sa stim ce l-a facut pe un om sa recurga la ruptura definitiva de viata, considerand cumva ca, daca stim, nu vom repeta gestul respectiv, ferindu-ne de imprejurarile cauzatoare de suicid sau intampinandu-le intr-un mod diferit. Si cei care au convingeri crestine isi pun si pun astfel de intrebari si nu neaparat pentru a sti asupra caror grupuri de risc sa intervina cu ajutor. Asta pentru ca si noi suntem oameni si, traind pe aceasta planeta unde suntem expusi acelorasi necazuri ca si semenii nostri, ne temem, atat de probleme, cat si de modul in care vom reactiona la ele. Intr-un fel, e bine, caci aceasta ne constientizeaza ca nu exista siguranta in afara sau in noi insine, decat in Dumnezeu. Daca ramanem insa doar la constientizarea riscurilor, atunci suntem pe drumul cel rau si, cum spunea si Iov si un proverb care a preluat zicerea Scripturistica: „De ce ma tem, aceea mi se intampla; de ce mi-e frica, de aceea am parte!” (Iov 3.25)
Avand in vedere decesul, determinat prin suicid al unei foste colege de facultate, in afara de observatiile facute mai sus, cred ca exista cateva aspecte esentiale care ar merita sa fie punctate. Dar, despre acestea, in „episodul urmator”.