Cu Dumnezeu aproape, biruitori prin ape…

„Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia? (…) Totusi, in toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decat biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” (Rom. 8.35, 37)

Doua treimi dintre romani cumpara doar produsele strict necesare si probabil ca nici apropierea Sarbatorilor Pascale nu va aduce schimbari mari in obiceiurile achizitive, decat la inconstientii vizati de organizatiile de credit care lanseaza oferte „chilipir”. Romanii sunt insa obinuiti cu stransul curelei si chiar cu lipsurile la produsele fundamentale, care macar acum se gasesc, caci au existat vremuri cand acestea erau supuse procesului de rationalizare si lipseau din galantare. Este adevarat ca nici sa vezi si sa nu ai nu e placut pentru om: macar „Ochii care nu (se) vad (se) uita”, dupa cum spune un proverb, dar, cand ochii vad si pofta sau nevoia cere, spun unii ca e mult mai greu, desi, daca maine nu le-ar mai putea vedea si avea nici „macar putin, de pofta, acolea”, opinia formulata ar fi alta.

Omul obisnuit sa isi „puna furculita in gat” trece mai usor peste vremuri de criza, dar ce te faci cu cel care a trait ca in vis si acum traieste tot ca in vis, dar ca intr-unul din acela nespus de urat? Criza din Cipru a adus astfel de mutatii onirice pentru unii ciprioti, posesori de masini de lux fiind siliti sa isi calce pe mandrie si sa apeleze la ajutoare alimentare. Cum era ziua de ieri si cum e cea de azi, dar cum va fi cea de maine?… Cum spunea Inteleptul Solomon, „Nu te fali cu ziua de maine, caci nu stii ce poate aduce o zi.” (Prov. 27:1) Romanii deja sunt sceptici si nu se asteapta la prea mult bine – si asa au cam fost dintotdeauna, caci, daca nu ar fi fost si ar fi crezut ca va ploua cu perle si stele pe la noi, dupa Revolutie nu si-ar mai fi luat in cap lumea pe care au impanzit-o. In schimb, oamenii de pe alte meleaguri, precum cei din Cipru, obisnuiti sa aiba „trai pe vatrai”, acum, inca sub socul loviturii, sunt „anesteziati”, aidoma celor accidentati, dar cand anestezicele naturale si cele sub forma ajutoarelor (financiare, umanitare sau de orice alt fel) se vor volatiliza, cum va reactiona populatia? Acum, ceea ce se intampla pare si este prea urat si s-a produs prea brusc, ca sa poata starni vreo reactie notabila si durabila, caci „saracii” oameni nici nu stiu prea bine ce si de ce li s-a intamplat si este atat de rau, iar ei au fost de bine, incat nu este posibil sa fie real!… Nu poate fi adevarat ca lucrurile rele sa se intample si oamenilor obisnuiti sa traiasca bine, de parca lumea nu ar fi formata din oameni care sunt supusi acelorasi circumstante, ci din mai multe tipuri de oameni, cei carora li se cuvine sa aiba totul bine si oameni a caror parte in viata este „normal” sau „drept” sa fie suferinta, mai ales ca parca acestia din urma nici nu prea ar fi cu adevarat fiinte care sa simta si, mai ales, fiinte care sa si constientizeze suferinta si sa ii dea, astfel, amploare. Dar zilele trec, asistentele financiare, umanitare si de orice alt fel se sfarsesc, iar efectele crizei vor reverbera in toate domeniile si chiar in unele vitale, precum in cel medical, ceea ce s-a intamplat deja in Grecia. Si, atunci, in Cipru si in tarile asemenea, precum de curand se vorbeste de Spania si Slovenia, ce se va intampla? Da, noi ne-am obisnuit, cand nu am mai putut, am incercat sa mai speram sau ne-am resemnat sau am fugit sau am invatat ca un produs poate fi inlocuit (intelepciune buna de impartasit, ca de exemplu cea din cartile noastre de medicina populara, care pe multi au imbogatit si pe mai putini au tamaduit). Insa, cand, in aspecte esentiale, nu vor mai exista inlocuitori si speranta deloc, iar pentru refugiu niciun loc, ce se va intampla cu lumea aceasta?

O, ar comenta unii, nu se poate sa nu mai existe un astfel de loc, exista marile puteri europene, salvatoarele tarilor cu probleme. Dar ce ne spune experienta recenta din Cipru, cat de reala este aceasta salvare? In plus, Comisia Europeana si alte institutii si personalitati internationale afirma ca si aici sunt probleme si nu anunta schimbari in bine mai devreme de urmatoarele doua cincinale. Cand un loc se scufunda, altul se ridica si un loc de refugiu va fi intotdeauna, ne-am obisnuit sa credem si sa spunem. Cum ramane cu pietele emergente, vorbim de China, nu se va scufunda lumea, ar mai putea afirma unele voci critice. China insa, despre care se spunea si ca va impune o noua limba de circulatie internationala, potrivit unor companii de audit interne si agentiilor de rating externe, este doar o falsa izbavire, bula colosala a vremurilor actuale, cu o economie tot atat de coerent si durabil dezvoltata, ca si piata imobiliara din perioada pre-criza.

Lipsurile si suferinta incep sa se extinda si la cei care care, pana deunazi, poate doar ne criticau si ne dadeau sfaturi. Evident, ceea ce, la noi, ar fi functionat, la ei, in situatii asemanatoare, nu poate fi aplicat. Pentru ca, de, ce sa ii faci, este usor sa stai in barca si sa dai sfaturi celui care se ineaca, dar tu, cand ti se rastoarna barca, astepti sa fii scos la suprafata, luat cu afectiune si tratat cu lichide calde si paturi bune. Dar, se poate ca ajutorul asteptat sa nu mai vina si specialistii, pe care altadata i-ai aprobat si aplaudat, sa iti spuna ca, pentru a nu te ineca, trebuie sa inoti, chiar daca esti intr-o mare intindere de ape si nu se vede nici o linie de uscat pe aproape. In astfel de situatii, cei obisnuiti cu promisiuni false si care incearca sa accepte limitele si lipsurile si sa nu isi mai cladeasca nejustificate sperante, ar putea da, cred, sfaturi importante. Le-ar putea explica, de exemplu, sfatuitorilor de altadata, ca se poate trai asa, evident, uneori doar supravietui, ca si acolo unde altii vad doar apa, picioarele celor care se zbat sa simta uscatul. Iar altii poate ca le-ar putea spune celor care acum o duc rau si altadata au dus-o bine, ca Dumnezeu ne poate scoate din ape sau ne poate trece prin ele cu bine (Isa 43.2), chiar daca toate barcile sunt facute farame, corabiile inecate si nu mai este niciun tarm pe aproape, caci El ne poate duce pe umeri, pana la Limanurile Sale bune sau ne poate ajuta sa pasim peste ape, oricat ar fi valurile de mari si adancurile de intunecate.

Niciun necaz nu Il sperie, nu Il dezgusta, nu Il alunga. Iar cu Dumnezeu aproape, putem sa trecem prin valuri, sa mergem peste ape, putem fi biruitori si invatatori si in clipele in care vietile ne sunt ingenuncheate si chiar prin durerile prin care sufletele ne sunt invatate sau incercate.