Copilul meu „cere bataie” – ce sa ii dau?

„Cine este omul acela dintre voi care, daca-i cere fiul sau o paine, sa-i dea o piatra? Sau, daca-i cere un peste, sa-i dea un sarpe? Deci, daca voi, care sunteti rai, stiti sa dati daruri bune copiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru care este in ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer!. Tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi la fel; caci in aceasta este cuprinsa Legea si Prorocii. (Mat. 7.9-12)

Cand un copil te supara – si unii au chiar potential in a-ti scoate sufletul si zbura mintile – ce poti sa faci? Sa il bati? Pai iti vine sa il perciunesti sau sa ii dai doua la spate, ca sa ii vina la cap mintea care, ti se pare tie, cel suparat, este „plecata”, cand, de fapt, mintea micului vinovat este unde trebuie si a fost chiar exersata – si tu esti cel cu mintea „plecata”. Pentru ca nu ai inteles ca ai fost o persoana testata, sa vada omul in devenire cat rezisti si cum sa se raporteze la tine, dar sa si invete cum sa se poarte la manie. O manie care, chiar daca este indreptatita, trebuie stapanita si, chiar daca micutul va fi pedepsit, este bine sa se faca acest lucru nici cu isterie, nici din razbunare, ci doar pentru invatare si nu aplicand o sanctiune disproportionat de mare.

In fond, si noi gresim si asa cum noi suntem slabi si avem nevoie de ingaduinta, asa sunt si cei mici. Ei trebuie pedepsiti, dar nu raniti, nici fizic, si nici emotional, caci si omuletii au sentimente. Si, chiar daca sunt mici, ei inteleg destul de multe lucruri, tin minte si, daca facem ceva rau, acest lucru, fie ca ii va soca, fie ca ii va revolta, foarte posibil modul in care ne-am raportat la ei va fi copiat si se va repeta. Iar acest lucru se poate intampla nu doar mai tarziu, ci si imediat. Nu au copiii obiceiul de a se intoarce sa dea, cand ii loveste cineva?

Chiar daca un copil, mai mare sau mai mic, are obiceiul de a zgandari, de parca ar „cere sa fie lovit”, este mai intelept sa nu i se aplice o astfel de pedeapsa. Cu fermitate, dar si cu dragoste, anumite sanctiuni trebuie explicate si chiar negociate, iar atunci cand au fost stabilite, este nevoie de consecventa pentru a fi aplicate. Bineinteles ca nu mereu se va putea cu vorba buna si copilul va trebui pus in fata platii faptei rele, insa cu avertizare de rigoare: „Daca mai faci, fac…” – daca va continua cu un comportament negativ, va pierde desertul, nu mai primeste jucaria promisa sau i se confisca alta preferata, nu mai merge in parc, nu i se mai citeste la culcare sau este inchis in camera lui pentru timpul in care manifestarile „exuberante” sunt exagerate, ca sa invete ca un comportament indreptat impotriva celorlalti duce la izolare (bineinteles, aceste sanctiuni nu se vor aplica toate odata…). Uneori, copilul trebuie tratat si cu indiferenta, pentru ca, daca i se da prea multa atentie cand face nazdravanii sau rautati in toata regula, chiar aplicandu-i pedepse este incurajat in acel comportament, care il face pe parinte atent. In alte cazuri, s-ar putea ca nevoia copilului sa fie exact opusa, de atentie si dragoste, caci este posibil sa faca toate aceste lucruri pentru ca inimioara lui tanjeste dupa companie si afectiune, care, pentru ca oamenii mari sunt prea obositi sau ocupati cu lucruri mai importante si mai bune, ii sunt refuzate.

In general, in orice criza de comunicare se cauta vinovati, asa-numitii tapi ispasitori. In ceea ce priveste relatia parinte-copil, specialistii sunt de acord ca, daca este sa vorbim despre vina, atunci aceasta poate fi distribuita. E adevarat ca toate persoanele mature, care au fost sau sunt implicate in procese educationale, sunt de acord asupra faptului ca majoritatea copiilor arata ca niste ingerasi, dar cand ai de a face mai mult cu ei, ajungi la o concluzie diferita. Insa crizele parinte-copil nu au la origine doar copilul. Uneori parintii il sanctioneaza pe cel mic pentru ca ii deranjeaza, adica nu ii lasa sa isi vada de treburile sau recreatiile lor si ignora ca este si el un om, care are nevoie, mai mult decat ei, de invatare si alinare prin socializare. In astfel de cazuri, el va repeta comportamentul deficient, doar pentru ca astfel reuseste sa il faca pe absentul parinte atent. Pe de alta parte, se stie ca orice parinte isi doreste copii cu trasaturi pozitive la superlativ: sa aiba cel mai frumos, cel mai destept, cel mai cuminte, cel mai …, cel mai … copil, iar multe dintre sanctiuni vizeaza aducerea copilului in acest tipar ireal si egoist, construit de parinti. Implinirea acestor dorinte ar presupune ca Insusi Dumnezeu sa fie copilul lor. Ori, s-ar putea ca nici Dumnezeu sa nu ii satisfaca, pentru ca, in mod frecvent, parintii sunt confuzi in asteptarile lor, dorintele sunt ambigue si modelate de propriile frustrari, nerealizari, nevoi si nu copilul este mereu in centru, asa cum se declara. Dar acest lucru nu se constientizeaza si nici se recunoaste.

Exista mai multi factori care ii determina pe parinti sa genereze crize in comunicarea cu proprii lor copii:

– asteptarile nerealiste (mentionate anterior);

– atitudinea inflexibila generata de mitul infailibitatii parentale (convingerea ca maturitatea biologica implica un comportament si o gandire juste), manifestata prin expresii de genul: „eu asta vreau de la tine, si eu stiu ce este bine”, „tu asa trebuie sa faci, pentru ca eu stiu ce spun” (cine nu are amintiri „placute” despre astfel de „explicatii”?);

– tendinta de a-si defini copiii prin comparatie, folosind expresii de genul: „copiii de alta data”, „copiii lui Popescu” ori „eu cand eram de varsta ta …” (cand eram copil, ma „dadeam in vant” dupa astfel de comparatii…);

– tendinta parintilor de a culpabiliza aproape intotdeauna copiii, cand apar crize in relatie – chiar si atunci cand vina le apartine – si indisponibilitatea acestora de a-si recunoaste greselile, considerand ca, astfel, si-ar pierde prestigiul, si, implicit autoritatea, prin anularea pretentiei de infailibilitate (cati dintre cei nascuti in generatiile de dinainte de ‘90, cand am inceput sa vedem in filme ca si parintii isi recunosc vina si isi cer scuze, comportament copiat apoi de parintii mai tineri, au auzit de la parintii lor un „imi pare rau” precedat de admiterea culpei lor?).

Parintii, cand fac aceste greseli, nu le fac insa din lipsa de iubire, ci pentru ca nu stiu cum altfel ar putea proceda si nu stiu cum „sa impace si capra si varza”, adica sa traiasca si potrivit cu ceea ce este in mintea si in vietile lor, dar sa tina cont si de noul om. Referindu-se la situatia conflictuala globala din cel de al doilea razboi mondial, Eisenhower spunea ca „planificarea este esentiala, dar planurile sunt inutile”. Este bine sa consulti carti de tactica militara si sa faci strategii de lupta, dar realitatea iti poate bulversa cunostintele teoretice si sfarama planurile – si nu doar in situatiile de beligeranta dintre natiuni, ci si in familii. Insa dincolo de toate cartile care sunt pe piata la ora actuala, exista cateva sfaturi usor de retinut, dar greu de aplicat, intr-adevar, intr-o Carte milenara, a carei ascultare da mereu rezultate nu doar bune, ci chiar extraordinare, chiar daca Autorul nu are acreditare in organizatiile academice ale lumii actuale. Iar in aceasta Carte apare, pe langa alte porunci si sfaturi, si o regula, numita in lumea crestina „de aur”: „Tot ce voiti sa va faca oamenii, faceti-le si voi la fel” (Mat. 7.12). Daca aceasta regula ar fi invatata si practicata, inclusiv in relatiile parintilor/rudelor/educatorilor cu copiii aflati in grija lor, lumea aceasta ar fi cu siguranta mai buna si mai curata.