„Iata ce mai gandesc in inima mea, si iata ce ma face sa mai trag nadejde: ‚Bunatatile Domnului nu s-au sfarsit, indurarile Lui nu sunt la capat, ci se inoiesc in fiecare dimineata. Si credinciosia Ta este atat de mare!’” (Plangeri 3.21-23)
Cel cazut intre talhari, nu? Ca asa spune parabola si ne-am obisnuit sa o aplicam cat mai aproape de „litera”, nu? Si sa spunem ca, desi noi trebuie sa fim bunii samariteni, in fapt actionam ca raii (sau ipocritii) slujitori ai Templului.
Sunt deja „poezii” bine-stiute, mai bine sau mai prost recitate si aproape deloc practicate. Si asta fac si eu acum, o „recit”, nu?
Dar nu despre cunostintele noastre biblice sau declamatorii vreau sa vorbesc aici – nu despre asta. S-a gandit cineva sau a simtit ca este nu doar un bun samaritean sau un ticalos cu inima de piatra, ci si persoana cazuta intre talhari (poate destul de ticaloasa si ea)? Ei bine, eu acum asa ma simt, destul de doborata de o gramada de „talhari” din jurul meu… Stiu ca Bunul Samaritean din parabola este in primul rand Isus, Dumnezeu si astept sa intervina El, dar tare mult as vrea sa vad si bunavointa umana. Nu ca nu as avea parte si de asa ceva, dar sunt atat de multe fete cunoscute care trec mai departe „cu orbul gainilor”… Sper ca aceasta orbire sa nu fie tot atat de contagioasa ca si gripa aviara si sa ma trezesc ca „dau dintr-una in alta”, adica scap de „talhari” si dau de gripa. Bine ca nu este acum pandemie de aviara…
Ei, dar poate maine ma voi trezi cu alt tonus psihic. Acum e seara, multa oboseala. Poate ca vremea, intunecatul devreme, cine stie, poate de aceea vad lucrurile cernite. Sper si astept ca maine sa fie mai bine!…