„Da, Tu imi aprinzi lumina mea. Domnul Dumnezeul meu imi lumineaza intunericul meu.” (Ps.18:28)
In noptile de iarna, cand televizoarele si radiourile nu existau, oamenii isi spuneau povesti. Si, cu cat iernile erau mai lungi si mai grele, cu atat povestile erau mai multe si mai bune, caci, torcand povestire dupa povestire, talentul de narator se desavarseste si se inmulteste. Islanda, tara cu ierni lungi si aspre, cu numeroase si premature seri intunecate, este o dovada ca aceasta afirmatie este adevarata: in lungile si asprele nopti polare, care ii tineau in casa o lunga perioada, islandezii, considerand ca timpul este o resursa pretioasa, care nu este bine sa se piarda, l-au folosit pentru a spune si asculta povesti, iar roadele se vad astazi: nordica tara are cei mai multi scriitori din lume, raportat la populatia generala – unul din zece locuitori este scriitor.
In vietile noastre apar uneori adevarate nopti polare, perioade indelungate, in care ceea ce dorim si credem ca ar trebui facut nu poate fi realizat, in care ne simtim si chiar suntem imobilizati, perioade de intuneric si frig, de instrainare si apasare, carora nu putem sa ne impotrivim – nu putem decat sa le suferim. In circumstantele percepute ca potrivnice si pagubitoare, in care parca nu putem face nimic din ceea ce consideram ca ar fi chemarea noastra, in care nu auzim decat suieratul nemultumirii si urletele ingrijorarilor, ajungem lesne a crede ca talantii pe care Dumnezeu ni i-a dat nu mai pot fi inmultiti, ca datoria pe care o avem nu e de achitat, pentru ca si oblonul schimbatorului de bani e intepenit, a inghetat. In fapt, oblonul acela este larg deschis; ce a intepenit este doar credinta si vointa de a actiona, indiferent de circumstante, credinta care il ajuta pe om sa inteleaga faptul ca, si din radacina acoperita de zapada, a copacului taiat si pus pe foc, vor iesi lastari. Credinta si vointa care transforma suieratul vantului in arcus si urletul lupilor in cantec, folosind si facand ceea ce e la indemana, fara a astepta ceva mai bun, lucrand in acel context intunecat si infrigurat la ceva mai bun, transformand un mediu inspaimantator in melodia de surdina a unei povesti ce va forma un popor de scriitori.
„Lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a biruit-o.” (Ioan 1.5) Chiar daca viata noastra pare o panza scufundata in vopsea neagra, pensula divina poate desena pe ea cele mai frumoase forme si culori – lumina poate dansa si pe cerul noptii polare, in unduirile aurorei boreale. In noptile de iarna aerul este mult mai curat, iar bolta cereasca ofera cele mai frumoase privelisti in cele mai intunecate si glaciale nopti si in cele mai pustii locuri. Cuvantul, care a sfasiat intunericul primordial, poate sa aduca si astazi lumina. Din intunericul orbirii, au iesit versurile luminoase ale lui John Milton si imnurile despre Lumina lumii, compuse de Fanny Crosby. Din bezna si durerea unei vieti cu probleme de sanatate, au rasarit versurile poetei victoriene Elizabeth Barrett Browning, iar din intunericul vietii de detentie au tasnit cuvintele Vietii din Calatoria crestinului, de John Bunyan.
Este in firea lucrurilor ca iarna „sa plece”, iar aceasta ordine deja o stim si, de aceea, o iarna grea si lunga este mai usor de suportat si de programat decat o perioada de necaz, neagra si infrigurata, pentru care nu avem niciun fel de prognoza formulata. Caci, in ciuda miscatoarelor promisiuni de lumina, pot trece peste noi multe zile in care soarele rasare si apune si multe ierni in care frigul mai si pleaca, nu doar vine, dar pentru noi, necazurile raman aproape la fel. Lumina pe care o fagaduieste El pentru aici poate fi si izbavire din necaz, dar mai curând cea a Luceafarului de dimineata care straluceste in sufletele noastre, fie ca am fost izbaviti, fie ca nu. Dumnezeu poate ca vrea sa Il cunoastem si pe bajbaite, sa mergem prin credinta, lasandu-ne condusi de El, pipaind doar contururile vietii, fara sa o vedem. Poate ca El nu vrea sa aprinda lumina in sala si nici sa traga cortina, ci sa ne suie pe scena inundata de lumina la sfarsit, cand totul, aici, se va fi sfarsit si ceea ce acum este ascuns va fi dezvaluit, caci „intunericul nu va imparati vesnic pe pamantul in care acum este necaz” (Isaia 9.1). Dar, in ciuda intunericului, El ne vede, ne iubeste si doreste sa ne poarte de grija, iar planurile Sale cu noi nu sunt si nu pot fi ascunse de bezna, dupa cum nicio umbra nu Il poate impiedica sa ne sustina si sa ne izbaveasca – „Iata ca nici chiar intunericul nu este intunecos pentru Tine; ci noaptea straluceste ca ziua, si intunericul, ca lumina.” (Ps.139:12) Intunericul nu Il tine pe El nici in nestiinta si nici in neputinta, nici in nepasare si nici in departare. Insa intunericul ne poate tine pe noi in nestiinta si in neputinta, daca nu umblam prin credinta, iar daca nu ne lasam condusi de Cuvantul Sau, nu ne bizuim pe „adevarata Lumina, care lumineaza pe orice om venind in lume” (Ioan 1.9), putem ajunge si la nepasare sau la revolta, in departare.
Perioadele de frig si intuneric au multe binecuvantari in ele si, chiar daca impun un ritm si activitati diferite de ceea ce ne-am dorit, este in planul lui Dumnezeu sa invatam ca trebuie sa ne mai si oprim, sa multumim si sa privim, sa ne bucuram si sa Il laudam. Dumnezeu nu vrea doar sa trecem prin viata, ci sa ne si bucuram de ea, El doreste nu doar sa intreprindem ceva, ci si sa cunoastem lumea in care vom actiona si care sunt nevoile acesteia. La inceput, cand acest pamant era cufundat in intuneric, Dumnezeu nu a adus pur si simplu lumina: Duhul Lui intai s-a miscat pe deasupa apelor, a „studiat problema” si, apoi, a adus solutia.
Intunericul incercarilor si al privatiunilor nu este ceva de care sa ne speriem sau cu care sa ne luptam – nu in puterea noastra. In bezna acestei lumi, Dumnezeu inca se misca, dar nu singur, ci cu noi de mana, si inca vrea si inca poate sa aduca Lumina, „adevarata Lumina, care lumineaza pe orice om venind in lume” (Ioan 1.9). El ingaduie noaptea si iarna in vietile noastre, pentru ca noi sa prindem acea mana care ne poate purta prin tenebre si pentru a tanji dupa Cuvantul care poate aduce Lumina si, mai mult, pentru a ne transforma in licuricii Sai polari, fiinte care, in ciuda firii si a circumstantelor, pot raspandi Lumina Sa, astfel incat lumea aceasta sa devina un loc in care toti oamenii, nu unul din zece, sa fie ascultatori si purtatori ai Cuvantului Sau, sa se ajunga la ideala situatie de care vorbea profetul Ieremia: „Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau zicand: ‚Cunoaste pe Domnul!’, ci toti Ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare, zice Domnul”. (Ieremia 31.34)