baruc.ro

revista de opinie si consiliere crestina

Istorioare inspaimantatoare cu „raposati nedecedati”

„S-ajunga rugaciunea mea inaintea Ta! Ia aminte la cererile mele; caci mi s-a saturat sufletul de rele si mi se apropie viata de Locuinta mortilor. Sunt pus in randul celor ce se coboara in groapa, sunt ca un om care nu mai are putere. Stau intins printre cei morti, ca cei ucisi si culcati in mormant, de care nu-Ti mai aduci aminte si care sunt despartiti de mana Ta. (…) Oare pentru morti faci tu minuni sau se scoala mortii sa te laude?” (Ps. 88:2-5, 10)

Am auzit, in copilarie, povesti „de groaza” despre oameni care, fiind declarati decedati, erau ingropati, desi ei nu erau „morti de-a binelea” si, astfel, bietii oameni se trezeau, mai tarziu, in mormant, unde, evident, mureau a doua oara, o moarte inspaimantatoare. Aceste istorisiri, unele cu date exacte, le credeam atunci, cu speranta, insa, ca poate nu sunt chiar adevarate, ca oamenii aceia au murit „de-adevaratelea” de prima data. Si mai speram si ca, in zilele noastre, medicina fiind mai avansata, riscurile acestea ar fi eliminate. Cum sa mai fie astfel de incidente posibile in zilele in care medicii sunt de-multe-stiutori si, chiar daca nu au drept sau putere de viata si de moarte, pot macar, cu instrumentele lor, sa faca in asa fel incat aceste doua stari sa fie fara niciun dubiu delimitate? Si ca om adult, asta credeam pana mai ieri, cand o stire mi-a aruncat convingerea la pamant.

Citind presa deunazi, un titlu mi-a atras atentia, caci mi-a amintit de temerile mele de altadata, care, in niciun caz, nu se vroiau confirmate si reactivate, dar si pentru ca saptamana aceasta am avut o mai mare sensibilitate la subiectul „moarte”, dupa ce, in week-end-ul trecut, intr-un discret si nu foarte populat parc bucurestean, un batran cardiac a murit in fata noastra, a putinilor trecatori. Am dat click pe link-ul „atragator” si am aflat ca, intr-adevar, in zilele noastre, oamenii nu mai sunt declarati decedati si ingropati de vii de catre semeni nestiutori, ci sunt declarati defuncti si omorati de … doctori! In articolul cu pricina, am citit ca medicii, fara sa-i bata vina, declara oamenii morti si ii pun pe masa, dar nu pe catafalc, ci pe masa de „operat”. Fara sa incalec pe o stea, ca nu ma tine coloana, o sa incerc sa va spun povestea, care suna cam asa:

A fost odata, ca si altadata, pe meleaguri indeparate, unde noi credem ca medicii sunt mult mai competenti si medicina – mult mai dezvoltata, un grup de doctori (nu unul singur, ca atunci greseala ar mai fi putut fi scuzata) care au declarat ca o femeie este decedata cerebral. Starea este ireversibila, a aflat familia din gurile dumnealor sau prin de cuvant purtatori. Si, atunci, rudele, binevoitoare si cu altii in nevoi impreuna simtitoare, au dat acordurile necesare pentru donare de organe. Bietii oameni nu stiau ca femeia respectiva intrase de fapt in coma, de la prea multe substante nebinefacatoare pentru creier. Dupa cum nu stiau nici ca doctorii nu isi facusera datoria in a impiedica aceasta intoxicare a creierului, nu verificasera daca persoana respectiva are sau nu droguri in sange, nu scanasera organul vital suficient si corespunzator si, ca specialisti bine studiati si documentati, oameni prea importanti, nu au luat seama la o asistenta insignifianta, care le-a spus ca noua candidata la donare de organe daduse cu o zi in urma semne de viata raspunzand la teste de reflex, iar in drum spre sala de operatie, narile, buzele si limba i se miscasera. Mai mult, potrivit datelor care au fost descoperite ulterior, inainte de a incepe procedurile pentru recoltarea de organe, femeia a fost sedata: daca era considerata moarta, de ce i s-a mai administrat un sedativ, se intreba un alt doctor? In cazul in care nu s-ar fi trezit pe masa de operatie si nu ar fi spus „Bau!” sau „Buna, mai baieti, ce caut eu aici si ce cautati voi in corpul meu, cu acele instrumente?” sau „De ce ma gadilati?”, ma rog, ce o fi spus femeia aceea, daca o fi spus ceva sau doar se holba, probabil ca domnii ar fi eviscerat-o de vie si cu nedovedita vinovatie. Si uite ca doctorii, care ar fi trebuit sa o salveze de groapa, o ajutau sa fie cu adevarat moarta. Nu am putut sa nu ma intreb: Daca s-ar fi trezit „pacienta” pe la jumatatea operatiunii, ce-ar fi facut medicii? I-ar fi spus „Scuze, am gresit adresa” sau „Am gresit operatiunea” si i-ar fi pus organele la loc, ca intr-un poloboc? Dincolo de gluma macabra, situatia evocata este ingrijoratoare si se pare ca nu este singulara.

Pentru ca doamna mentionata face parte dintr-o adevarate galerie de persoane candidate la donare de organe, fiind declarate cu moarte cerebrala. Asta s-a intamplat si unui domn din Franta, in 2008, care, in urma unui stop cardiac, a avut „bucuria” sa se trezeasca tot pe masa de operatie, unde a fost plasat cu acelasi scop. Un alt domn, de 21 de ani, avea aceeasi destinatie si cu acelasi „diagnostic”, dar a avut sansa sa nu ajunga pe masa buclucasa, pentru ca a fost salvat de surorile sale care, cu o intepatura de cutit sub unghiile de la picioare, au dovedit ca mortul nu este decedat. Mai tarziu, cand a revenit la viata, defunctul a marturisit ca auzea cum doctorii si familia se „targuiau” pe viata sa. Dupa ce am citit de acest caz, parca imi vine sa cred si sa spun ca oamenii care s-au trezit pe masa de operatie, in situatiile mentionate, au facut-o de frica, pentru a nu raposa cu adevarat si intr-un mod „de speriat”. Si, de asemenea, m-am intrebat, ca si in copilarie, cand am aflat: oare tatal meu, cand a fost declarat mort, era cu adevarat decedat?

In timpul unei interventii chirurgicale, mi s-a intamplat sa fiu, pentru cateva clipe, in stare de constienta pe masa de operatie, fara a ma putea insa misca, deschide ochii si fara sa pot articula – oricum dispozitivul care impiedica retractarea limbii nu ma lasa. Operatia cred ca era incheiata, caci nu am simtit durere, simteam doar ca ma sufocam, pentru ca nasul era puternic infundat de la o raceala, iar gatul era „ocupat” cu amigdalele foarte umflate si cu dispozitivul mentionat, care, dupa cum ulterior am aflat, din cauza amigdalitei, abia a fost introdus corect. In criza de aer, una de care se pare ca nu erau constiente cadrele medicale, creierul a trimis semnale salvatoare si m-am trezit, fara a putea insa cumva sa comunic criza, spe disperarea mea. Aunci am gandit: „Scap de operatie si mor din lipsa de aer”! Am reusit, cu mari sfortari, sa scot cateva sunete si sa misc cateva degete de la mana dreapta, de altfel imobilizata, dar cineva a inteles si a intervenit, dupa care, brusc, am readormit. Incidentul mi-a lasat insa amintiri putin inspaimantatoare despre cum este sa simti ca esti imobilizat, in mainile altora, tu sa ii auzi, dar sa nu poti sa comunici, sa nu poti face aproape nimic pentru a fi salvat. Nu vreau sa imi inchipui cum este sa auzi ca cei din jurul tau decid sa fii eviscerat – cumva si fara sa fii anesteziat – si sa nu poti actiona pentru a impiedica interventia! Sper ca experienta personala anterioara sa fie singulara in viata mea si sa nu mai am parte de o alta, mai ales de tipul celor de care am citit si amintit (care ar putea fi si ultima experienta de viata!) – si cred ca orice om normal isi doreste sa fie de asa ceva ferit.

In timp ce doctorii pamantesti continua sa faca greseli, in ciuda dezvoltarii medicinei, Marele Medic nu face nicio greseala, iar atunci cand El spune despre cineva ca este mort, este mort fara dubiu. Caci „Nicio faptura nu este ascunsa, ci totul este gol si descoperit inaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evr. 4:13). Iar in punerea „diagnosticului” Sau, nu este nevoie de analize, teste, scanari – Cuvantul Lui analizeaza si delimiteaza totul cu mare acuitate si fara gres, „patrunde pana acolo ca desparte sufletul si duhul, incheieturile si maduva, judeca simtirile si gandurile inimii” (Evr. 4:12). Insa, daca Scriptura declama ca o biserica sau un om nu mai sunt vii, nu o face pentru permisiune de eviscerare sau pentru inmormantare, ci pentru a conduce respectiva biserica ori persoana in cauza la reabilitare. Caci, in caz de moarte spirituala, moartea cu adevarat grava in ochii Lui, situatia nu este ireversibila cat timp omul traieste fizic si poate sa mai ia decizii in dreptul sau.

Daca El spune: „Stiu faptele tale, ca iti merge numele ca traiesti, dar esti mort.” (Apoc. 3.1), El o face pentru ca „doreste ca niciunul sa nu piara” (2 Pet. 3.9), pentru a-l ajuta pe om sa se intoarca la Viata, prin nastere din nou (Ioan 3.3,6). El constata si anunta moartea, doar pentru a ne oferi Viata, de care putem sa avem parte, in conditiile mentionate in Carte: „oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3.15). Moartea are un Remediu, spune Scriptura, care nu poate fi insa accesat decat crezand in Cel care, pentru noi, a murit, a fost verificat daca e decedat si a inviat (Ioan 19:30-20:29)!

Comentarii:

Lasati un comentariu