baruc.ro

revista de opinie si consiliere crestina

Ziua celor care au mare nevoie de noi

„El va intoarce inima parintilor spre copii, si inima copiilor spre parintii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, sa lovesc tara cu blestem” (Maleahi 4.6)

Pentru cei care nu stiu, 1 octombrie este Ziua Internationala a persoanelor in varsta, pe care o vom sarbatori pentru a 10-a oara, intr-un moment in care in lume traiesc mai multi varstnici decat au fost vreodata – un motiv de bucurie, dar si de tristete in acelasi timp.

Cu aceasta ocazie, Thoraya Ahmed Obaid, Directorul Executiv al Fondului ONU pentru Populatie ne reaminteste cat de valorosi sunt oamenii, indiferent de varsta lor, iar noi, romanii ne putem aminti de cunoscutul proverb „Cine n-are batrani sa-si cumpere”.

Dincolo de datele demografice mentionate in articolul citat partial sau de cele sociale, semanand a pomana pre-electorala, amintite in altele, ma gandesc la un lucru: singuratatea batranilor. Nu aceasta este singura lor problema, dar, pe langa scaderile resurselor de orice fel (financiare, intelectuale, fizice), aceasta mi se pare cea mai mare si mai greu de suportat. Ar mai fi dependenta – si cred ca ar cam fi vorba aici de concurenta, nu de una de dorit.

„Nu este bine ca omul sa fie singur” (Genesa 2.18), a zis Dumnezeu – si a facut prima familie umana. Si, de atunci, oamenii intemeiaza familii, aceasta forma de organizare sociala, de sorginte divina, fiind cea mai sigura forma de protectie impotriva singuratatii. Sau cel putin asa a fost proiectat sa fie. Din pacate, doborati de provocarile vietii, specifice varstei si sarcinilor ce le revin potrivit rolului in familie, membrii acesteia pretuiesc prea putin relatiile pe care le pot impartasi unii cu altii. Copiii abia asteapta sa se faca mari, ca sa scape de sub autoritatea parintilor si sa isi poata oferi mai mult decat acestia le ofera (iluzie), iar parintii ofteaza ca de i-ar vedea zburati mai repede. Si copiii se fac mari, dar cand ajung mari au nostalgia copilariei pe care o depasesc prin proprii copii, iar parintii, dupa ce „scapa” de „fii si fiice”, speriati de gol, se „prind” de nepoti.

Am acum cateva fire de par alb, iar riduletele incep sa se contureze, acolo unde pielea este mai sensibila si imi dau seama ca viata – nu doar a mea – este un mars implacabil catre acea varsta la care nu ne putem inchipui cand suntem „indecent” de tineri, dar pe care incepem sa o luam in considerare undeva dupa 30 – si nu doar prin asigurari sau pensii suplimentare.

La decesul unei rude apropiate, un trecator, cand a vazut steagul negru pe gard, a intrebat: „Era tanar?”. „O, nu, era batran”, am raspuns eu. Si asta pentru ca decedatul era carunt, mai mult spre alb (incaruntire prematura) si avea 46 de ani. Eu corelam „perii albi” cu batranetea si tot ce era peste 40 socoteam deja la varsta a treia, chiar daca stiam ca, stiintific, nu este asa. Aveam doar 12 ani, asa ca pot fi scuzata. Si, oricum, nu sunt singura care a facut gafe de acest gen. In liceu, o colega de clasa a mentionat, la ora de romana, ca Eminescu a murit batran. Profesorul, care avea aproape de 50, dar se vroia june, a fost scandalizat si a intrebat-o daca stie la cati ani a murit Eminescu. „39”, a raspuns ea cu multa candoare si cu o uriasa mirare, de parca ar fi crezut ca profesorul a intrebat-o din ignoranta – ii „fugisera” din minte date biografice atat de importante? „Si la 39 de ani un barbat este batran?” Vezi bine, profesorul cu pricina nu se gandea la oameni …, pe el il durea inima de cum este privit un barbat, in general, si el, in special. „Pai si atunci cum ramane cu Charlie Chaplin, care s-a insurat la vreo 80 de ani, iar nevasta lui era una tanara?” Nu a comentat nimeni atunci cu voce tare si nu comentez nici eu acum. O idee cred ca se poate desprinde totusi, si anume aceea ca, daca atunci cand suntem tineri-tineri, batranetea ni se pare foarte departe, chiar imposibila in ce ne priveste, cu cat inaintam in varsta, evidentele trecerii si temerile starnite astfel ne determina la a impinge, prin diferite artificii, tot mai departe de anii pe care ii numaram, „pragul” dincolo de care o persoana poate fi considerata batrana. De ce? Cu ce anume asimilam noi batranetea de cautam sa o tinem cat mai departe de noi, prin respingerea celor pe care ii „vedem” batrani si prin negarea ciclului normal al vietii, in ceea ce ne priveste? Cred ca aici ne lipseste educatia, si nu doar aici (de parca pentru viata de familie am fi prea pregatiti).

Dincolo de teama de moarte, cred ca este mai mult teama de schimbarile mari ale varstei, in toate planurile, schimbari care genereaza sau/si alimenteaza singuratatea. Cei dragi se imputineaza in jur – dar nu e doar asta. Activitatile sociale se reduc drastic – dar nu e doar asta. Nu mai ma regasesc pe mine insumi (insami). Cine este cel/cea din oglinda? Parca eram tanar(a) si chipes(a)? Da, in graba mea de a o face si pe aia si pe aia, alergand spre un viitor fara probleme sau catre tintele care mereu se innoiau, m-am aranjat mereu in graba, uitand si nebagand de seama ca trecerea timpului nu inseamna doar probleme rezolvate, ci si multe binecuvantari inerente varstei, poate pentru totdeauna consumate (fara rost) sau aruncate, pur si simplu, fara a citi macar eticheta. Si chiar mintea (uitare-uitare) te departeaza de sine si de viata si incepi sa regreti serile sau zilele in care ai fi putut, cuibarit in pat sau pe o banca din parc, sa notezi cateva din aventurile si impresiile „calatoriei” tale.

M-a impresionat mult – si cutremurat chiar – relatarea pe care o face generalul Epancin in casa Nastasiei Filipovna. Nonconformista rusoaica isi provoaca oaspetii, in seara de „adio”, sa povesteasca cea mai mare nelegiuire din viata lor (urmarea ea ceva cu asta…). Iar generalul povesteste o istorioara de cand era el tanar ofiter, cum ca suparat pe o batrana, fosta gazda, se duce si o batjocoreste, recurgand la tot felul de insulte. Ca, spre sfarsitul imprecatiei, sa constate ca femeia murise. Si decesul acestei femei singure si batrane, sub ocarile unui strain, nu sub mangaierile celor dragi (care nici nu mai erau in viata) l-a impresionat mult pe omul de arme, astfel incat fapta sa ii ramana in constiinta ca fiind cel mai mare pacat al sau (privind lucrurile din perspectiva teologica).

Pe mine m-a impresionat mult, in respectivul discurs din Idiotul, modul in care Dostoievski a surprins cat de singura poate ajunge la batranete fiinta umana si cat de singura si nemangaiata poate pleca din viata aceasta plamadeala divina, altadata efervescenta si plina de bucurie (poate) in mijlocul celor dragi ai sai. Si cei batrani au fost tineri ca noi, si ei au sperat si s-au descurajat, si ei s-au bucurat ori s-au intristat, si ei au iubit – si printre cei iubiti de cei in varsta acum suntem si noi, fie ca acestia ne sunt bunici, parinti, unchi sau matusici.

M-am gandit atunci cu groaza ca ar putea fi si pentru mine o vreme in care sa nu mai existe „Mami”, in care fratii si surorile sa nu mai fie si nici macar tovarasul de viata, iar eu sa incerc sa ma regasec in generatii noi, de copii sau nepoti prea ocupati si grabiti. M-am speriat…

Si, poate, as fi ramas cu aceste temeri cuibarite in suflet, daca nu mi-as fi adus aminte promisiunea biblica: „Ascultati-Ma, casa lui Iacov, si toata ramasita casei lui Israel, voi, pe cari v’am luat in spinare dela obarsia voastra, pe cari v’am purtat pe umar dela nasterea voastra: pana la batraneta voastra Eu voi fi Acelas, pana la caruntetele voastre va voi sprijini. V’am purtat, si tot vreau sa va mai port, sa va sprijinesc si sa va mantuiesc”. (Isaia 46 3.4) Atunci m-am mai linistit. Dar nu atat cat sa revin la indiferenta fata de cei care azi se confrunta cu ceea ce numim batranete. Sau, cel putin, sa nu revin pe deplin.

Comentarii:

One Response to “Ziua celor care au mare nevoie de noi”

  1. […] Ar mai fi dependenta – si cred ca ar cam fi vorba aici de concurenta, nu de una de dorit. citeste in continuare […]

Lasati un comentariu