Memorii

„Nu zice: ‚Cum se face ca zilele de mai inainte erau mai bune de cat acestea?’ Caci nu din intelepciune intrebi asa.” (Eclesiastul 7.10)

 Pe vremea aceea nu stiam de week-end. Habar nu aveam de acest termen american si de intelesul sau. Nu stiam ce inseamna sa nu te duci la munca sau la scoala sau la practica doua zile la rand, la sfarsitul fiecarei saptamani. Era de neinchipuit! Iar evenimente festive nu prea erau organizate decat de 1 mai si 23 august, uneori de ziua Marinei sau de cea a Armatei. Si cam atat. Mai apareau si altele, daca „alesii” din fruntea tarii sau cei locali inventau ceva, pentru propria preamarire, prea putin sau deloc pentru delectarea maselor.

…A fost candva, parca intr-un alt timp si intr-o alta lume, in acea Romanie de dinainte de ’89, pe care unii nu au apucat-o si pe care altii au detestat-o in acea perioada si laudat-o ulterior, cu nostalgii exagerate. Unele lucruri erau mai frumoase decat acum, dar cele mai multe – categoric, nu!

Da, ritmul vietii era mai linistit, oamenii relationau mai mult si poate mai cald (dar nu neaparat mai sincer), dar, cum putea sa iti placa faptul ca nu erai liber sa vorbesti si sa actionezi? Daca ti s-ar fi citit gandurile, nu ai mai fi fost liber nici sa gandesti dupa bunul plac!

Erau multe lucruri absurde pe vremea aceea si unele nu doar absurde, ci cat se poate de rele. De unele reguli absurde am aflat inca din clasa I sau a II-a, cand am descoperit ca facusem o mare greseala la Scriere: despartisem in silabe numele „celui mai pomenit dintre romani” la vremea respectiva. Apoi, in clasa a IV-a, am aflat ca nu poti, nu ai voie sa stergi banca sau pervazurile cu o cravata, oricat de veche si desirata ar fi!

Cand am trecut la gimnaziu am luat cunostinta si de cele rele, „pe propria piele”, nu prin ce li se intampla parintilor. „Dansurile” puteau fi amuzante sau placute la inceput, dar de la a doua-a treia ocazie nu mai erau deloc asa, pentru ca, pana la locul de repetitie, de obicei un stadion, mergeai pe jos, cateva statii bune, iar acolo te trudeai ore intregi pentru a forma, din acele multe trupuri, ceea ce din avion/elicopter sau de pe bancile de sus ale stadionului putea fi vazut ca fiind sloganul X sau sloganul Y. „Durerea mare” provenea din faptul ca nu era vorba de a forma un singur slogan, ci mai multe si, ca sa se ajunga la un rezultat „fericit”, era nevoie ca echipele „sa se faca si se desfaca” prin ceea ce de sus trebuia perceput ca o unduire placuta la privire. Odata, in primavara anului 1987, in timpul unei astfel de repetitii pentru 1 Mai, dupa mai mult de 4 statii de autobuz merse pe jos si alergatura fara contenire, mi s-a facut rau. Organizatorii au decis ca persoanele cu probleme sa fie eliminate din spectacol si asa se face ca am muncit in zadar pentru un eveniment maret la care nu am mai participat.

Printre „placutele” experiente ale acelor ani ar putea fi mentionata si practica agricola. Am aflat atunci ce inseamna sa te trezesti foarte de dimineata, ca sa mergi la practica la cules/sortat ceapa, arpagic, cartofi, ardei si rosii deja stricate. E adevarat ca noi, copiii, stiam sa vedem si exploatam si partea mai amuzanta, dar nu intotdeauna se intampla astfel. In 1987, de exemplu, personal am facut hepatita, virusul fiind contactat „la locul de munca”. Erau atunci pline spitalele, la sectia contagiosi dormeam si cate doi in pat. Epidemia era cauzata de „maini murdare”, de lipsa apei pentru o minima igiena. Oamenii si copiii, cei care mergeau la camp, nu puteau lua la pachet decat maxim 2 litri de apa, dar in general, mai ales copiii, luau o singura sticla si aceea de 1 litru, cu dop din plastic sau din pluta. (Pe vremea aceea, nu aveam si nici nu stiam ca ar putea exista ambalaje din plastic si, mai ales, la 2 litri). Iar cantitatea mentionata nu iti ajungea nici pentru baut, o zi intreaga, daramite sa te mai speli si pe maini. E adevarat ca iti puneau apa la dispozitie – declarativ. Practic, se putea sa astepti toata ziua sau o buna parte a ei, pentru a primi nimic sau un butoi nu prea mare, al carui continut trebuia impartit la sute de persoane. Astfel ca, zile la rand, am folosit aproximativ o jumatate de cana de apa, pentru a da jos pamantul de pe maini. Si, bineinteles, ca nu reuseam performanta asta, nici eu si nici colegii mei!

Dupa ce am facut hepatita, a fost nevoie de mult timp pentru recuperarare si de doi ani si jumatate cu regim alimentar. In acest timp, de la scoala mi s-a spus: „Tu nu mai vii la munca!”. Adica nu erau chiar inumani, nu? Daca ar fi procedat astfel! Dar eu am glumit, pentru ca, in realitate, lucrurile au fost chiar pe invers. Am avut probleme mari la scoala, deoarece practica era obligatorie, iar numarul de „scutiti” era limitat (si in acel numar se incadrau, de obicei, cazuri speciale de „plictiseala de viata” sau cu cine stie ce alte mofturi permise pe bani multi si influenta). In felul acesta, multi bolnavi mergeau pe camp, ceea ce a condus si la cazuri de deces (blocaj renal la o fata de 13 ani si alte complicatii, in cele din urma fatale, la o tanara de 16-17 ani cu probleme autoimune). Pe camp nu am mai mers, in schimb am fost implicata, alaturi de alti colegi in situatii similare, in „activitati patriotice”: facut curat in scoala, maturat si amenajat spatiile publice ale orasului – Gradina Publica si alte parcuri. Indeletniciri la care m-am dedat cu mare drag… Glumesc iar!

Si erau si alte lucruri placute pe vremea aceea, cum ar fi serbarile de zilele de nastere ale „preafericitilor” – prin ianuarie amandoua parca – si alte manifestari patriotice la care eram organizatori, participanti sau spectatori, „de buna voie”. La o astfel de serbare, in clasa a VII-a, fiind printre organizatori, am hotarat sa dau „recitatorilor” poezii revolutionare. Stiam de la mama cateva poezii care fusesera interzise prin anii ‘50 si partea mea de program a iesit protestara si revendicativa. Cateva strofe din poezia Noi vrem pamant!, de George Cosbuc, le-am alocat unui recitator vag balbait, dar agresiv in ton, cu o alura evident revolutionara. Distractia mea nu a tinut insa decat pe durata organizarii, pentru ca, la spectacol, cadrele didactice pe care le doream scandalizate, fie nu au fost atente, fie nu au priceput mesajul, fie au tacut, desi dupa reactiile pe care le-am vazut, ultima varianta nu mi se pare de crezut.

Imi mai placeau atunci, foarte mult, acele declaratii publice „spontane” sau pregatite, dar, oricum, venite din „libera initiativa”. Pentru ca nu am actionat corespunzator intr-o astfel de ocazie (o adunare/sedinta/mini-serbare UTC), am fost pusa sa imi fac autocritica. Facusem o mare greseala: intarziasem putin pentru ca fusesem nevoita sa caut flori (atunci nu erau florarii la tot pasul si oferta, cel putin iarna, era uneori jalnica). In plus, pentru evenimentul respectiv eram organizator si diriginta mea, speriata ca ar putea avea probleme din cauza lipsei mele de inflacarare (facusem totul bine, ca la carte, dar la momentul respectiv actionam automat sau cu o oarecare ironie, se pare vizibila), mi-a spus sa ma ridic in picioare si, pentru a da un exemplu de disciplina aplicata chiar pe secretarul UTC (fusesem pusa cu sila in functia respectiva), a inceput sa imi dicteze o adevarata compunere (era profesoara de romana) din care reiesea cat de rea sunt eu, pentru ca nu ma implic cu tot sufletul in miscarea UTC. Taceam si o ascultam si imi venea sa rad – si nu doar de forma si continutul discursului pe care mi-l impunea. Dar cum putea sa imi spuna sa spun ca imi pare rau de nelegiuirea de a nu iubi UTC-ul si de a nu-l sluji cu zel, cand, daca ar fi fost dupa mine, nu as fi ales nicidecum sa fiu UTC-ista, decat poate pentru a scapa de cravata, ca sa par mai mare de ani? Sau ca am gresit in raport cu evenimentul respectiv, cand, daca ar fi fost dupa alegerea mea, eu nu as fi onorat reprezentatia aceea nici macar cu simpla prezenta – de implicare, nici vorba nu ar fi fost! Dar nici sa rad nu imi permiteam, asa ca, la suprafata, se vedea doar un zambet, pe care chiar nu puteam sa-l retin. Era insa suficient pentru „a aprinde si mai mult spiritele deja incinse”. In cele din urma, reprezentanta UTC, pentru care se dadea tot spectacolul, organizat de mine si cu mine de d-na diriginta, mi-a spus, cu mai mult calm si bun-simt decat efervescenta d-na pedagog, sa spun doar cateva cuvinte, din care reiesea ca imi pare rau ca am gresit. Le-am spus, pentru ca am apreciat modul in care doamna aceea mi-a vorbit, echilibrat, dar si pentru ca nu imi doream sa mai lungesc „reprezentatia”. In fapt, „scena” a durat destul de putin, dar penibilul situatiei le-a prelungit…si nu doar pentru mine!

Dar, cel mai mult ne bucuram, pe atunci, de libertatea de constiinta, garantata in mod sigur. Bineinteles ca nu era asa! Nu provin dintr-o familie religioasa, dar, printr-un anumit concurs de evenimente, am venit in contact cu persoane cu preocupari religioase evidente. In felul acesta, am putut avea si lecturi biblice si cateva discutii cu tematica biblica. La scoala insa, desi invatatoare ma iubea si aprecia, incerca sa ma tempereze si chiar sa imi schimbe aceasta „orientare”. Nu stiu daca o facea din convingere sau pentru ca sotul ei era secretar de partid, dar stiu ca a reusit sa ma influenteze – nu singura, ci avand si concursul unor autori de lucrari stiintifice evolutioniste (manifestam pe atunci o mare curiozitate pentru tot ce ar putea fi incadrat la Stiinte ale naturii). Si asa am devenit un copil ateu, pana prin clasa a VIII-a, cand, dupa indelungi observatii asupra ateilor declarati si militanti, am decis ca, pentru mine exista Dumnezeu. M-am convertit atunci gratie acelor „atei”, pe care ii surpindeam mentionand, la ananghie, rugaciunea si credinta in interventia divina ca solutii posibile sau colportand diverse povesti superstitioase si abundente in miracole. Si, nu dupa mult timp, a venit ceea ce noi numim Revolutia, cu libertati de orice fel.

Poate ca povestesc de multe ori, amuzata sau nostalgica, intamplari de atunci, dar nu as vrea sa retraiesc acei ani. Da, as vrea sa fiu iarasi copil sau sa traiesc intr-o epoca mai linistita si cu oameni mai calmi, mai calzi si mai sinceri, dar nu sa ma intorc in acel timp, pentru ca oricum nu as gasi atunci si acolo ce imi doresc si caut. Si daca stiu ca acest lucru nu este posibil, atunci fac ceea ce pot si cred ca trebuie sa fac: astept sa devin cetateanul singurei Tari Ideale, iar pana atunci incerc sa vad si sa aduc reflexele acelei Tari in aceasta lume.